Vineri după-amiază… mergeam cu atenţie, evitând băltoacele dese din asfaltul crăpat, mai mult ţopăind prin poaia rece de toamnă. Avusesem proasta inspiraţie să pun un pardesiu bej destul de lung şi, cum aveam întâlnire cu viitorul editor al volumului meu, am vrut să fac impresie bună. Vorbiserăm de câteva ori la telefon şi s-a nimerit ca el să vină în Bucureşti în weekendul respectiv. Nu ştiam prea multe despre el decât că urma să se ocupe de poeziile mele şi că îl cheamă Radu G.
Eram singură în perioada respectivă şi aveam o inspiraţie de zile mari, scriam şi patru, cinci poezii pe zi, toate despre iubire, veşnica temă. Mă simţeam bine cu mine însămi, nu era nevoie de confirmări sau de complimente. Mersul la sală şi la masaj îmi oferea acea încredere de care aveam nevoie.
Mai aveam 14 minute, timp destul să mă aranjez un pic şi să cer un fresh ospătarului ce se învârtea stingher prin cafeneaua aproape goală. Mai erau doi tineri la o masă în colţ şi un domn în vârstă ce răsfoia alene ziarul financiar.
La fix 17 a intrat el, i-am simţit parfumul – o varianta de Creed -, înainte să ajungă în raza mea vizuală; m-a salutat, mi-a strâns mâna un pic mai mult decât mă aşteptam, s-a prezentat:
– Radu !
– Încântată, Gabriela, am spus eu.
A comandat un espresso şi o apă şi a început să îmi vorbească foarte profesional despre carte. Îl ascultam, dar îi cercetam şi chipul, şi mâinile în timp ce el îmi enumera calităţile hârtiei şi ale viitoarelor coperţi. Îmi ceruse câteva fotografii din care urma să aleagă două pentru a le insera în volum. Acum mă privea el atent, în pozele de pe masă. A ales, într-un final, două, dar era nemulţumit şi mi-a spus-o clar.
– Aş vrea să te trimit la un fotograf cu care noi colaborăm, la editură.
Mi-a dat înapoi fotografiile şi m-a întrebat ce program am.
Am continuat să mergem la pas pe Splai şi am mai vorbit vreo două ore despre poezie şi ce anume mă inspiră. Mi-a explicat apoi de ce nu i-au plăcut fotografiile respective.
– Te trimit la un profesionist capabil să îţi prindă în fotografii sclipirea aia jucăuşă de căprioară neîmblânzită.
Am crezut că glumeşte, dar a continuat şi foarte serios:
– Ai ceva sălbatic, de ciută sperioasă, dar totuşi curioasă să explorezi… şi ochii ăştia ai tăi căprui…, nu a continuat fraza, căci deja îmi creştea tensiunea…
– Mă flatezi i-am răspuns.
– Nicidecum, tu mă flatezi pe mine cu interesul vădit faţă de persoana mea. Dacă am fi în altă situaţie, probabil aş profita de tot ce ai de oferit.
Am preferat să nu îi răspund, căci aveam gâtul încleştat de emoţie.
Apoi m-am înroşit adolescentin, destul de tare, şi simţeam vârfurile urechilor în flăcări. Am încercat să opresc tremuratul vocii şi i-am zâmbit spunând:
– Probabil.
– Vorbim la telefon, pe curând!
A zâmbit şi ne-am despărţit chiar acolo. El a oprit un taxi şi a plecat, lăsând în urmă o mulţime de posibile răspunsuri la întrebarea cum ar fi fost dacă…?.
Fotografiile au fost o experienţă de neuitat, privindu-le şi în ziua de azi recunosc că sunt cele mai bune care mi s-au făcut vreodată.
Ne-am revăzut la lansare, dar erau atâţia oameni în jurul nostru, că nu am putut decât să îl salut şi să îi observ atât privirile sfredelitoare pe care mi le arunca aparent întâmplător, cât şi partenera de discuţii pe care o ţinea prea strâns, lângă el.
Guest post by Maria Gabriela Ionescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Povestea pantofilor portocalii
Visează, gândește și acționează – deschide-ți o afacere!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
