Nu ar fi deloc exagerat să afirmăm că întreaga carieră artistică a lui Rodin a fost modelată de femei. Ele au fost sursa lui de inspirație, asistentele lui, modelele lui, partenerele lui romantice și sexuale, cele mai bune prietene, patroanele artei lui și, uneori, inamicele sale geloase.
Partenera lui de-o viață, asistentă și prietenă a fost Rose Beuret. Ea era o fată de la țară, fiica unei familii de provincie care deținea o vie în Vecqueville, regiunea Champagne. A întâlnit-o la Paris, în 1864, pe când fata avea doar 18 ani. Poate în mare parte datorită devotamentului și loialității lui Rose față de sculptor, cei doi au rămas împreună, într-o relație cu întreruperi, timp de mai bine de 50 de ani.
Ca aproape toate relațiile amoroase ale lui Rodin, și a lor a fost una tumultuoasă. A început ca o poveste de dragoste dintre model și artist. Rose sosise recent la Paris pentru a deveni croitoreasă, dar începuse de asemenea să lucreze cu jumătate de normă și ca model pentru artiști. Așa l-a cunoscut pe Rodin. Istoricul de artă și biograful Ruth Butler o citează pe una dintre prietenele lor comune (Judith Cladel, care avea să devină la rândul ei una dintre amantele lui Rodin) referitor la tânăra Rose:
„La 20 de ani, Marie-Rose era mai mult decât doar o femeie frumoasă. Trăsăturile ei erau un pic cam băiețești, avea ochi căprui care străluceau la cel mai mic semn de trăire. Părul ei șaten bogat era cârlionțat și coafat cu o splendidă originalitate, și, pe cât de simplă era, îi plăcea să-și competeze ținuta cu o pălărie mare pe care știa cum să o poarte cu un stil considerabil, compunându-se într-un fel pe care cineva l-ar numi o creație”. (Rodin: Forma unui geniu, Yale University Press, 1993, 49)
Cucerit de fața proaspătă a noului său model, Rodin o numea pe Rose Beuret, afectuos, „Mignon” sau „Cutie” („Drăguța”) și i-a sculptat fața frumoasă și expresia deschisă într-o operă care purta nume ei de alint. (Mignon, 1865-68). La scurtă vreme, Rose a rămas însărcinată cu Rodin, având un băiat care a primit numele tatălui, Auguste. Deși micuțul a fost sursa de inspirație pentru Rodin în câteva sculpturi mama-și-copilul (Mother and Child, 1865), din păcate nu a trezit multă iubire paternă sau chiar maternă. Cât a fost mic, Auguste a fost pasat mai multor rude pentru a-l crește. În ciuda acestui fapt, de-a lungul vieții sale, Auguste a manifestat un profund respect și loialitate pentru tatăl său tot mai celebru.
Deși Rose era poate prea ocupată să fie model și să-l asiste pe Rodin cu sculpturile sale ca să mai fie și o mamă grijulie, ea a aspirat la o viață de familie normală. Voia ca Rodin să o ia de soție. Însă, acest lucru nu făcea parte din planurile lui. Căsătoria burgheză era privită ca o instituție filistină de mulți dintre artiștii francezi ai acelor vremuri. Cu toate acestea, din toate punctele de vedere, Rose era soția lui legală, partenera lui de viață. Până la urmă, ei s-au căsătorit cu doar câteva zile înainte de moartea lui Rose, în 1917. La acel moment, nu mai era vorba despre viața normală de clasă mijlocie pe care și-o dorise dintotdeauna, ci era mai degrabă o garanție că sculpturile lui Rodin vor fi moștenite de ea, și de Statul francez, în caz că el ar fi murit primul. Statul nu a vrut să riște ca operele lui Rodin să devină o prorprietate contestată de multele lui amante.
În ciuda faptului că Rodin nu i s-a dedicat niciodată în totalitate, Rose Beuret i-a rămas ferm loială. De-a lungul anilor, ea i-a fost ajutor și asistent, indiferent cu câte femei a înșelat-o – fete de can-can, modele, discipole, artiste și doamne din înalta societate. Totuși, pe cât era de loială, era și geloasă. Rodin i-a capturat cel mai bine emoțiile duale nu într-o sculptură, ci într-o pictură intitulată Rose Beuret (1972-73). După cum bine descrie Ruth Butler, „frumusețea de fetișcană a lui Mignon a fost înlocuită de seriozitate și intensitate. Se vede în ochii care săgetează rapid spre stânga și în buzele ei tremurânde. Recunoaștem într-o clipită acea calitate a imediatului – a prezenței reale. Din câte se spune, oriunde oamenii o întâlneau pe Beuret erau loviți de intensitatea firii ei, care se arăta cel mai viu în furioasele ei răbufniri de gelozie” (87).
Dacă Rose avea vreun motiv să fie geloasă pe cineva, aceea era Camille Claudel. Camille era modelul lui Rodin, muza și colega sculptor a artistului de aproape 15 ani. Cele două femei, deși rareori în contact, resimțeau fiecare rolul central jucat de cealaltă în viața lui Rodin. Sculptorul o cunoscuse pe Camille în 1882, când l-a suplinit pe Boucher și le-a predat elevelor acestuia, cât timp acesta din urmă se afla într-o excursie de un an în Italia, unde câștigase faimosul Prix-de-Rome. La acea vreme, femeile care doreau să picteze sau să sculpteze erau obligate să ia cursuri la atelierele artiștilor renumiți și să le fie ucenice.
În vârstă de 17 ani, Camille i-a lăsat o impresie puternică lui Rodin, atât ca tânără femeie, cât și ca o foarte talentată artistă în adevăratul sens al cuvântului. S-a îndrăgostit pasional de ea și, pe măsură ce ea îl asista la producția sa artistică – ca model, muză, asistentă de sculptor la mâinile și picioarele sculpturilor lui Rodin, și ca artist perspicace – îi promova cariera artistică, chiar și după despărțirea lor amară.
Mai presus de toate, Camille a trezit pasiunea sculptorului, după cum se vede în sculpturile de la începutul relației lor. Rodin a creat atunci câteva dintre cele mai senzuale și frumoase opere ale vieții sale sub vraja lui Camille Claudel: Crouching woman, 1881-82; Je suis belle, 1882; The Kiss, 1884 și Eternal Springtime, începutul anilor 1880. Cum Camille era o femeie geloasă, l-a obligat să semneze un pact (niciodată onorat) că nu va accepta nici o altă studentă sau amantă în afară de domnișoara Camille Claudel (Ruth Butler, Rodin: The Shape of Genius, 197-198).
Camille era de asemenea inspirată să creeze sculpturi care pot fi privite ca ode închinate iubirii: în mod special „Valsul” (1889-1905). Această sculptură spectaculos de elegantă a fost crtiticată de criticii de artă ca fiind prea senzuală: în special pentru că fusese executată de o femeie artist. În timp ce operele lui Rodin și ale lui Camille păreau să înflorească, pasiunea lor începuse să se ofilească, pe măsură ce ea pretindea tot mai mult angajament din partea lui Rodin. Indiferent cât de devotat i-ar fi fost el lui Camille, Rodin nu putea să îndeplinească promisiunea care conta cel mai mult pentru ea: aceea de a o părăsi pe partenera sa, Rose Beuret. Camille a devenit tot mai obsedată de acea relație, iar gelozie ei se va reflecta și arta ei de mai târziu.
Acesta se va dovedi de altfel și principalul motiv al eventualei disipări a poveștii de dragoste dintre Rodin și Camille Claudel, dar și al dezintegrării ei psihice până la paranoia. Învinsă de suspiciune și gelozie, Camille a continuat să schițeze și să sculpteze imagini ale unei babornițe, pe care o considera a fi Rose (Clotho, 1893), dar și ale unui cuplu în vârstă care, oricât ar fi încercat, nu se putea separa, reprezentându-i pe Rodin și Rose. În 1893, realizând că Rodin nu va pleca niciodată de lângă Rose, Camille Claudel a ales să-l părăsească.
Contrar propriei senzații că Rodin s-a străduit să-i submineze cariera după despărțirea lor, el a continuat multă vreme să o susțină. Așa cum își amintește Butler, „Rodin nu și-a retras sprijinul pentru Claudel nici după ce relația lor personală s-a schimbat. El a continuat să păstreze contractul de închiriere al apartamentului de pe bulverdul Italiei 113 și se presupune că ar fi plătit și chiria” (274).
Din nefericire, odată cu dispariția pasiunii dintre ei, cariera lui Rodin și-a continuat ascensiunea, în timp ce a lui Claudel s-a prăbușit, după ce a început să aibă iluzii paranoide. Până în 1905, ea devenise bolnavă psihic, distrugându-și sculpturile după accese de furie împotriva lui Rodin, la multă vreme după ce el depășise relația lor și își văzuse de viață cu alte muze, alte femei. În 1913, Camille Claudel a fost internată de mama ei la spitalul de boli psihiatrice Ville-Evard din Neuilly-sur-Marne, un loc frumos, dar pe care artista nu l-a putut privi altfel decât ca pe o închisoare. Și-a petrecut restul vieții acolo, nefericită și abandonată, până în 1943, când a murit la vârsta de 78 de ani.
Articol publicat aici. Traducere și adaptare, Antonio Robitu
Citiţi şi
Charlie Chaplin și Oona O’Neill – o dragoste considerată imposibilă, dar care a biruit timpul
Anastasia: o poveste de dragoste
Octavia: o poveste de dragoste
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
