Eu vreau să celebrez Octombrie 2018. Așa mi-a venit în gând să fac anul ăsta. Și nu oricum… 🙂 Întregul Octombrie, declarat „luna de informare și prevenire a cancerului la sân”, va fi altfel anul acesta pentru mine. Mi-am propus să încerc să trag un semnal de alarmă, nu cu panică sau frici, mai degrabă cu responsabilitate pentru noi și pentru cei care rămân în urma noastră. Cu investigații la timpul lor, cu decizii și fără amânări. Cu mulțumiri și recunoștință, cu apreciere față de ce aș fi putut să nu mai am, cu îndemnuri de bine și la sănătate, nicidecum cu judecăți sau critici.
Astfel, în fiecare seară de octombrie, intenționez să vă împărtășesc aici, puțin câte puțin, un puțin strâns din două suflete, al meu și al ei, devenit la final un întreg care va închega povestea reală a unei supraviețuitoare de cancer la sân. O experiență cu tot sau aproape tot ce cuprinde o cumpănă din asta, într-o singură viață. Pentru că, să recunoaștem, cancerul e o cumpănă. Și, dacă stau să mă gândesc mai bine, povestea este despre aproape tot, că despre ce e încă-n suflete, om vorbi o viață.
Cancerul este o cumpănă care se întinde fie pe luni, fie pe ani, fie pe viață. Cumpăna-i cumpănă. Se întinde ca o caracatiță, pleacă de la bolnav și ajunge la familie, la rude, la prieteni. Caracatița asta sădește în sufletele celor implicați o prea mare frică de moarte (și pe bună dreptate), de chin, de durere, de neputință… și de mai câte! Dar te bați cu această caracatiță, o scuipi, o plesnești, atât cât poți, cu speranță, credință, cu a-ți face bucurii din orice.
Cine-i supraviețuitoarea? Mulți dintre voi o știți. E o femeie care acum, după aproape 10 ani de la aflarea veștii, de la operație, citostatice ș.a., n-ai zice că a fost vreodată bolnavă. Nu, nu de cancer. E o femeie puternică, atât de puternică… a luptat cu toate forțele, astfel încât acum am acordul ei de a scrie… chiar despre ea. A avut stadiul 2 de cancer, nici de început, nici de sfârșit al bolii.
Stadiul ăsta a lăsat-o să se prindă de viață ca de un fir de ață, atât de subțire, dar s-a prins la rândul ei atât de tare de el încât a făcut din fir o sfoară, tot torcând, sfârâind împrejurul lui, zi de zi. Parcă era un fuior. Și mai apoi, din sfoara asta, din fuiorul bufant, a făcut o funie. O funie groasă și țeapănă, care, Doamne, ajută! să se rupă cât mai târziu în viața asta.
Ea… ea e mama mea. Iar dacă vreodată voi scrie vreo carte, ar fi despre „mulțumesc, mamă, că ai luptat să trăiești”. Acum, după aproape 10 ani. Acum, după spaimă, frică de abandon, durere și neputință din partea mea, copilul tău, pe atunci mic (nu că acum m-aș fi schimbat prea mult în ochii tăi). Și, cum spuneam, nu-i despre judecată, cum că tu ai luptat și alții nu. Cu siguranță că și alții au luptat mult. Pentru ei, din păcate, finalul a fost altfel. Ei să primească iertarea, iar pe noi, toți cei rămași, să ne țină Dumnezeu sănătoși!
Guest post by Georgiana M. Şerban
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
