„Copiii: ei dansează înainte să afle că există muzică pe lumea asta.” (William Stafford)
Să știi să urci la urechea unui copil de șase ani și să auzi sunetele altfel de cum le auzim noi, oamenii „crescuți”… să reușești să vezi cum percep ei lumea și cum analizează fiecare lucru în parte… să te ridici pe vârfuri ca să ajungi la gâtul omului care te-a crescut și să-l îmbrățișezi cu mica putere a unor brațe aparent slăbuțe… am onoarea să spun că eu am învățat acest lucru uitat.
Am intrat în lumea lor de basm, din momentul în care m-am cufundat în adâncimea ochilor lor. Mai întâi cu vârful picioarelor, apoi, văzând ca nu doare, cu tot corpul și toată ființa. În prima zi de școală, un băiețel (nu-mi plac diminutivele, dar, dacă l-ați vedea, nu i-ați putea spune „băiat”) m-a privit adânc în ochi. Inițial n-am vrut să-i susțin privirea, nu îndelungat cum o fac cu adulții. Dar insistența lui m-a fermecat. Și i-am cedat. Și am văzut. Lucruri curate, drumuri netede și întrebări multe, rostogolite, care abia așteaptă să fie rostite. Am văzut cum mișcă munții din loc, la vârsta lui își permite s-o facă. I-am văzut clipirea fermecătoare a ochilor care mă priveau cu încredere și curiozitate nedisimulate, însoțiți de acceptarea totală a persoanei mele.
Cum ar putea acest lucru să nu te cutremure din temelii? Cum ai putea să rămâi de piatră în fața acestor ochi irezistibili, care-și așază copilăria în palmele tale de învățător, cu atâta inocență și speranță? Cum ai putea să dezamăgești o ființă atât de mică, întorcându-i spatele sau neacordându-i măcar un zâmbet?
În ochii lui am văzut toți copiii. Cu mirările și spusele lor nespuse. Cu siguranța unor fapte pe care numai o imaginație sănătoasă de copil fericit poate să o croiască… cu poveștile lor de viață pe care orice aventurier le-ar invidia… cu fericirea afișată pe fețele lor în fiecare dimineață, da, chiar și atunci când plouă (pe geam și în inimi tulburate) și, mai ales, când ninge…
Nu m-aș întoarce în copilărie. Nu am nevoie. Fiind înconjurată de ei, mă scald în inocență. Îmi încarc aripile cu nectar pur de fericire și zbor în lumea fanteziei zi de zi, ei mă învață să zâmbesc sincer și să consider sarcinile zilei drept trepte de urcat pe altarul inocenței. Mulțumesc, copil frumos!
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
