Până pe la 13 ani îmi testasem deja toate talentele, cel de poetă, recitatoare, solistă a corului, concurent la Tir, cea mai tare în compuneri, cea mai plină de mărțișoare de 1 Martie, cea mai plină de insigne și trese, de un fulger să se fi abătut asupra mea și scrum se făcea amalgamul de talente nedescoperite și latente ce mai zăceau necunoscute în mine.
Dar până să le descopăr pe toate, unul mi-a plăcut în mod deosebit: acela de încolona pe toată lumea… Ba-i trimiteam la război unde întotdeauna eu eram comandantul sau Ecaterina Teodoroiu ce murea dramatic după o mulțime de piruete, grimase, ochi dați peste cap, prăbușindu-mă cu grijă pe un un maldăr de iarbă ca moartea să-mi fie lină sau asigurându-mi și dând indicații în acest sens, să fiu prinsă la timp de ceilalți copii, camarazi de lupte din spatele blocului. Îi mai încolonam și pe treptele din fața scării și-i cam țineam la repetiții până ce desele tentative de dezertare mă plictiseau chiar și pe mine, obosită să-i tot trag de haine înapoi, să-i ameninț că-i pârâsc pentru cine știe ce ”delict” și să-i bag la loc în cor, pe rândul pe care se cerea vocea lui.
Vara, când plodetul cartierului se retrăgea la originile părinților la țară, și eu mă nimeream în săptămâna dintre astfel de reveniri la rădăcinile alor mei, rămânând cam stingheră pe strada pustie am încercat să fiu pictor, pantofar și sculptor. Cu pictura nu mi-a prea mers, nu aveam ustensilele necesare, respectiv șevalet, pensule, pânze, uleiuri și nici bască. Cu acuarelele nu aveam răbdare, prea erau de capul lor, prea aveau voință proprie și se-mprăștiau anapoda pe carton. Cu sculptura, nici atât. Degeaba avea mama în debara o ladă cu scule ce-ar fi putut face invidios orice lăcătuș, mecanic sau instalator, de la ciocane de toate mărimile la dălți de toate ascuțimile, blocul de cărămidă spongioasă nu se lăsa modelat precum plastilina, cu toată măiestria ce-o dobândisem cu prețul unei dupăamiezi pierdute și a unui deget belit și sângerând.
Să vă explic cum e cu talentul de pantofar. De când mă știu m-au obsedat sandalele romane (printre alte obsesii, cum ar fi tunelul prin iarbă, casa sub pământ, piscina din curtea de păsări de la bunici și beciul interzis al blocului). Aveam vreo 5-6 ani și stăteam într-un sat unde fusese mama repartizată. Eram la ea la dispensar, că n-avea cu cine să mă lase și la grădiniță nu m-am lăsat dusă nici în ruptul capului, deși am primit amenințări în sensul ăsta. Tot vara, tot căldură de picau ciorile din copaci, tot caniculă de nu mai mugeau nici vacile iar găinile zăceau leșinate cu clonțul deschis, de ziceai că trag să moară de căldură. Îmi dăduse nenea contabilu` de la primărie două coperți din carton de la un registru ce nu-i mai folosea, din care mi-am decupat urma tălpilor, le-am găurit cu un cui și-am trecut prin găuri sfoara de cânepă pe care am tranzacționat-o cu greu de la Petrică, amicul meu din sat, contra a trei bile colorate, tranzacționate și alea cu Silvia, amica mea din sat, contra a 1 portofel făcut din copertă de plastic de caiet, pe care tot de la ea o furasem cu vreo lună în urmă și despre care trăsesem nădejdea (falsă) că uitase. Pe când se dumirise și voise să-mi ceară bilele înapoi, apucasem să zic în mare grabă magicul ”mere, pere, caramele, ce să dă nu se mai cere” și i-am închis gura. În fața unei asemenea formule nu mai era loc de proteste sau negocieri ulterioare. Se mulțumise să mă bombăne și să mă amenințe că din ziua aia nu mai e prietena mea, ci a Cameliei, fata învățătoarei. Acele cuvinte m-au durut peste poate, dar mai tare mă durea de sfoara lui Petrică.
Cum spuneam, îmi înfășurasem sfoara pe glezne și mă plimbam făloasă prin curtea dispensarului, având grijă să nu cad în nas din cauza cartonului ce se tot îndoia în vârf și pentru că aveam încă genunchii plini de coji și puroi de la ultima cursă nebunească din grădină la poartă, să văd o hardughie de camion MAN, iar mama-mi promisese o sfântă mamă de bătaie dacă-mi mai sparg genunchii în următoarele 5 zile, că rămăsese fără apă oxigenată din cauza mea. De pansat, nu mă pansa, oricâte argumente aduceam eu, ea zicea că rana trebuie să fie aerisită și se vindecă singură. Pentru mine pansamentul ar fi fost un fel de medalie și-aș fi fugit imediat să-l arăt lui Petrică sau Silviei care între timp și-ar fi revizuit sentimentele vis a vis de prietenia noastră din motive de rană groaznică sau măcar din cauza pansamentului la care ea nici n-ar fi putut visa vreodată.
În ziua aceea, m-a chemat mama și mi-a zis că ”hai fată, acasă, că și-a rupt tată-tău umărul”. Un val de fericire m-a năpădit și m-a învăluit într-o mare de fiori, de eram toată piele de găină, în ciuda caniculei de-afară. Visul meu se împlinise în sfârșit! Imaginea tatei cu corset de gips a născut ode de bucurie în inima mea, văzusem gips o singură dată pe piciorul unei fete care-mi părea mie că țipă ca proasta pentru că oricine știe că osul, chiar și rupt, n-are cum să doară. Osul e cam ca și piatra, n-are mațe în el, n-are sânge că genunchiul meu zdrelit și nici ca spinarea lui Petrică, amicul meu, când îl bătuse taică-său cu biciul pentru că-i furase ceasul de mână și i-l pusese vacii la picior. Abia când i-am văzut expresia de martir a tatei, gravă, suferindă, alintându-se și el cum știa pentru un dram de atenție, mai ceva ca mine când rămâneam în vreun măr din livadă din care nu mai știam să cobor și mă vedeam murind acolo singură, la 5 metri de mama care se prefăcea că nu-mi aude jelania, ca să mă-nvăț minte odată, mi-am dat seama că osul rupt doare.
Descoperirea că oasele rupte dor mi-a cam întors lumea pe dos, și cu toate că m-am străduit din răsputeri, nu mi-am rupt niciodată vreun oscior ca să pot confirma sau infirma cât de tare doare, dar ori de câte ori îmi confecționam sandale romane din te miri ce, ca de pildă, atunci în fața blocului, îmi aduceam aminte de grozăvia întâmplată tatei de-și rupsese bietul de el umărul, căzând de pe punte în vale.
Peste câteva zile, plictiseala și talentele născute din ea, se spulberau ca și când n-ar fi fost. Era partea a doua a vacanței, cea în care mergeam la bunicii paterni, unde mi-am descoperit talentul de constructor și arhitect de piscine în curtea păsăretului. Dar asta e altă poveste, pentru alt 1 iunie.
La mulți ani, copile, în orice trup te-ai găsi, tânăr sau bătrân!
Pe Angela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
