“La noi, Alex, sunt multe mioare ce nu prea știu, săracele, pe ce lume se află. Dacă vrei să vorbești ceva mai serios cu dânsele, în mod sigur nu se primește”, mi-a spus râzând o basarabeancă frumoasă, cu forme ascuțite și trup de felină feroce, când am întrebat-o de ce sunt atât de multe moldovence care îmi evită privirea și vorbele fermecătoare, în mod coregrafic și brutal, atunci când le abordez.
Știam că există un întreg folclor creat în jurul basarabencelor. În România, parcă toată lumea (femei și bărbați) le-a pus ştampila de făpturi cu moravuri ușoare, ce nutresc animozități sufletești estice, se înfruptă din bărbații români și se adapă cu votca rusescă. „Foarte perverse basarabencele astea. Caută bărbat, casa, tot, și apoi fug cu copilul tău și te lasă pe drumuri”, îmi spunea o femeie cunoascătoare ale acestor realități moldovenești, mai ales că fiul unei vecine din bloc tocmai fugise în lume cu o moldoveancă focoasă de peste Prut. Șfâșietor! Să mori, nu alta!
Stereotipurile se reproduc și întrețin cu timpul. Timpul este nerăbdător, mai ales că există o concurență pe ambele maluri ale Prutului. Într-un gest de disperare folclorică, basarabencele au ripostat față de această nedreptate mitică care li s-a ţesut în stânga Prutului. Nu pot să uit că într-un club din Chișinău, o basarabeancă zuză mi-a spus, după nici un minut de când făcusem cunoştință, că nu se va întâmpla nimic între noi doi și că ar trebui să îmi iau adio de la orice gând necurat care îmi întunecă mintea. Totul așa, din senin. Că niciodată! Nici nu știam exact ce să-i spun, mai ales că o știam de mai puțin de un minut. „Voi, românii, credeți că toate basarabencele sunt curve. Puțini pupă ceva”, a adăugat moldoveanca, care, între noi fie vorba, nu era ruptă din descrieri epice pe care le regăsim în folclor. Retrospectiv, îmi dau seama că trebuia să gândesc spontan și să-i răspund că am casa în București și că o invit să o cunoască. Măcar așa eram pe picior de egalitate în ceea ce privește folclorul ţesut pe ambele maluri ale Prutului.
Uneori mă plimbam pe străzile din Chișinău doar ca să ma uit insistent și răpitor la moldovence. Felul sfidător, colțos, neîmblânzit cu care tratau orice tentativă de-a mea de a fi măcar simpatic (prin priviri, rareori prin vorbe) mă făcea să râd cu poftă toată ziua.
Până la urmă nu e păcat să râzi de mioare! Cel mult, devii pentru ele un berbec misogin care a trecut Prutul!
Citiţi şi
Limba română e pe cale de dispariție
Jurnal de învățător (III) – RĂZBOIUL
URÂTUL, o reflecție asupra aparențelor, în premieră la Teatrul EXCELSIOR
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
