Șapte femei pentru șapte păcate
(continuare de aici)
Vraja a pus stăpânire pe mine din momentul în care, după ce am sunat la interfon, ușa blocului vechi s-a deblocat cu un zgomot metalic pe care l-am gustat sublingual. Un șarpe rece îmi cobora pe spate. Mânerul de bronz al ușii grele de lemn s-a scurs printre degetele umede, când zgomotul grav, cu reverberații, mi-a dat de înțeles că pășisem dincolo de Styx, în cripta jilavă, cu miros înțepător de cadavre în descompunere.
Șarpele de pe spinare ieșise și se înălța spiralat de-a lungul scării, învelit în lemn maro-roșcat. Aveam să urc până la ultimul etaj. Geanta militară în care aveam sculele și ingredientele nu mă lăsa să fac pasul spre scară, de parcă aș fi fost lipit pe tavan și aș fi putut să cad prin mișcarea piciorului. Un curent de aer rece mi-a șoptit druidic ceva nedeslușit, înainte ca talpa piciorului drept să se urnească. Primul pas nu s-a limitat la a rupe dalele de ciment mozaicat ale podelei, ci a tras după el, pe sub ușă, trotuarul, copacii, coșurile de gunoi și o bicicletă legată de un stâlp, cu tot cu stâlp. Trăgeam fricile, îndoielile, gândurile, lumea după mine, cu fiecare pas pe treptele lucioase. Urcam mecanic. Zgomotul ca de clopot al pașilor era într-o proporție de 1 la 5 cu bătăile inimii.
Am ajuns în fața ușii. O hârtie lipită în dreptul ochilor îmi spunea că aici e destinația finală: “Voi che entrate lasciate ogni speranza…”
Un surâs mi-a deschis fermoarul gurii, când în josul paginii două buze senzuale, proaspete, din ruj roșu sângeriu m-au provocat să sun. Am ridicat, parcă mai ușurat, mâna spre sonerie. Ușa s-a deschis brusc, hârtia cu buzele s-a desprins cu mișcări rotunde de frunză tomnatică în cădere. Întuneric. Doi ochi de gheață, de un albastru pur, de stea super-gigantică, m-au pocnit în frunte, au trecut de craniu, mi-au amestecat materiile cenușii cu senzații înțepate de sloiuri de gheață și mi-au ieșit prin ceafă, trăgându-mă pe dos cu totul prin gaura făcută în țeastă. Eram reîntrupat cu un pas mai înapoi. Nasul ei subțire cădea elegant spre două buze roșii, desenate într-un surâs fatal topit și scurs pe gâtul zvelt, fibros, susținut de două vestale claviculare din gropița cărora mă vedeam, mai târziu, bând ambrozie. Fata s-a dat într-o parte, invitându-mă să intru.
Întunericul era topit într-o lumină roșiatică, pâlpâitoare, din cauza lumânărilor așezate ritualic. Un jazz cool ieșea parcă de dincolo de zugrăveală, purtându-mi pe la nări un miros dulceag, de santal, lămâie și fum de țigară. Să stai în fața celor șapte gagici superbe, fiecare în felul ei, îmbrăcate diferit, lejer, sexy, parfumate și aranjate așa cum numai femeile ştiu să fie, scanat cu privirile de laser, e o chestie! Cred că mi-au luat toate măsurile, m-au cântărit în toate privințele, am fost analizat pe toate părțile, fragmentat, defragmentat, amestecat și recompus de un spectometru cu șapte capete, șapte păreri, șapte perspective, iar toate astea au durat mai puțin de două secunde. Paradoxal, mă simțeam super. Un pahar de scotch apăru din dreapta. Un Partagas din stânga. Cu coada ochiului, văd o flacără lungă din coajă de cireș cum îmi aprinde trabucul. Începe să fie chiar bine. Zâmbesc. Din iad în rai. Dar nu-mi pasă…
Simțeam cum atenția mea, ocupată cu scenarii, îngrijorări, premoniții sau fantezii brodate pe speranțe și visuri viitoare, s-a mișcat spre o prospețime totală asupra prezentului. Atunci, am hotărât că nu voi judeca ce se va întâmpla, nu voi pune etichete, nu voi murdări simplitatea percepției fruste, simplitatea vieții. Am să accept, am să primesc și am să mă adaptez la ce va să vie.
Am făcut rapid cunoștință cu cele șapte vrăjitoare încălzite ușor de alcool și de ineditul situației. Am fost prezentat ca martor masculin: “Mr B.”- cu B de la bărbat, barman, bucătar, obiect de studiu.
Fetele vorbeau, râdeau, fumau, beau și se mișcau suav în acorduri de jazz. Am băgat în frigider ingredientele și mi-am așezat sculele de gătit pe blatul din bucătărie pentru simplul motiv că I. nu gătește, deci nu are scule de gătit. Știam că nebunelor li se va face foame la un moment dat, iar eu le voi delecta cu ceva delicios, senzual, apetisant, proaspăt gătit.
O forță imensă, ca o prezență de dincolo de umbre, mă dezlipește de blat, punctul meu de sprijin și siguranță, îmi răsucește cu scârțâit de oase capul, îmi mișcă pașii, mă scormonește-n măruntaie cu o mână de foc, îmi prinde coloana și mă trage dincolo spre sanctuarul vrăjitoarelor. Pășesc, plutesc, mă preling forțat pe lângă ușa bucătăriei ca într-un coșmar în care nu poți fugi de monstrul ce te urmărește, ca și cum voiam să amân nedefinit momentul în care voi da ochii cu ele. Monstrul era în fața mea.
Gagicile nu mă bagă în seamă, doar se manifestă așa cum numai femeile ştiu s-o facă. Vorbesc toate odată, pe rând, în perechi, răspund și reacționează, beau, fumează, se admiră, joacă exagerat stări și trăiri. Mă uit tâmp spre un singur organism, nu spre șapte femei. Încerc să le văd ca un vânător, dar o panică atavică mă face să mă simt ca un peștișor prins între zecile de tentacule ale unei ființe de pe fundul oceanului. Beau și trag din trabuc, încercând să par sigur pe mine. Mi-e frică? De ce? De cine? Suflu fumul gros peste imaginea din fața mea, chicotind la gândul pervers că, așa, le pot controla spre bunul meu plac.
Fumul se disipează în surpriza unei strângeri ferme, dar plăcute, de fese. Apare I. și mă sărută de bun venit, nesfiindu-se de celelalte fete. Nu, nu e un sărut. Mă umezește, mă topește, mă amestecă cu limba și mă soarbe în adâncul ei clocotit. Mă simt devorat până în vârful picioarelor. E o senzație care-mi place și mă excită teribil.
“- Hai, nu sta ca prostu’, avem treabă. Descalță-te!”
Atunci, am observat că toate erau desculțe. Au făcut un cerc magic și s-au așezat, fiecare în felul ei. Mă descalț și pășesc pur, pe pământ sfânt. Îmi caut un loc în cerc.
“- Niet, tu stai, privește și servește!”, zice I. zâmbind.
Au început, de fapt au continuat ce făceau în picioare, cu aceeași pasiune și dezinvoltură. Vorbeau atât de sincer, de simplu, descătușate, dezinhibate, despre relații, soți, iubiți, amanți, situații, întâmplări. Se ascultau cu interes, empatizau, răspundeau sau își dădeau cu părerea, atât de relaxat și direct, fără nicio jenă, ezitare sau vină.
Le priveam încântat, mirat, curios, fără să mă concentrez la subiecte sau vorbe. Simțeam o emoție teribilă, o energie pură doar privindu-le fiziologia, mișcările, ticurile, grimasele, gesturile. Simțeam o libertate pură, care radia dinspre ele și mă bombarda neutronic la nivel celular. Un câmp electrostatic m-a învăluit. Simțeam furnicături în tălpi, pe picioare, în vintre.
Preparam margherite, gin tonic, vin rosé – băuturile cerute – și mă gândeam, între gurile de scotch, la câte măști purtăm zilnic, de nevoie sau nu, la câte roluri jucăm, la falsul asimilat prin simpatie, la disperarea noastră de a fi remarcați prin orice mijloace, unele mai penibile decât altele, la strigătele simulate că am fost acolo, atunci, și am făcut aia, când de fapt ne jucăm angoasa stoarsă ca un lime peste ființa speriată din shaker, care se zbate printre cuburile de gheață, îngrijorată că mâine poate nu va mai fi.
Pun capacul de inox și încep să agit shakerul, care degajă o răceală instantanee. Purtăm cu noi un shaker plin cu vinovății, frustrări, frici, spaime și îngrijorări. Agităm și scurgem uneori peste oameni o zeamă oribilă. Nu ne putem abține. Ne construim identitatea în funcție de evenimentele din jur cărora le acordăm un credit mult prea mare. Cine credem noi că suntem? Acum, nu simțeam așa ceva.
Fetele încinse de discuții și-au primit băuturile. Totul era și se întâmpla într-un prezent atât de acut, încât i-am simțit gustul amestecat cu scotch. Le priveam înfometat de energia pură pe care o degajau. Gene care clipesc, mâna care gesticulează elegant, deget care alunecă peste gât, buze care sărută marginea paharului, băutură alunecată prin gâtul firav, guri, decolteuri, contururi de sâni, mulți sâni. Micile umflături din spatele textilelor, care au răsturnat civilizații, îmi strigau că nu toate purtau sutien. Nu mi-am stăpânit un mârâit animalic, răsărit parcă din altă viață, care mă anunță că eu eram diferit și că trebuia să fac ceva anume…
Priveam, măsuram, cântăream de undeva din afara timpului, ca și cum toate secundele din lume s-au topit ca gheața din paharul care suna deja a gol. Mi-am pus încă un scotch, dar n-apuc să iau paharul că mă simt tras de mijloc spre cercul vrăjitoarelor.
Ajunseseră la nu știu ce discuții despre abordarea fizică a bărbatului. Eram obiectul de studiu, manechinul de teste. Pe rând, fetele își expuneau cu argumente diferitele atingeri, mângâieri, strângeri, apucări, despre care simțeau ele că trebuie exercitate asupra masculului disponibil pentru a-l stârni. Mă întrebau ce și cum simt, dacă îmi place mai mult așa sau altfel, să compar etc. Puțina jenă resimțită la început s-a risipit brusc. Și nu era de la alcool. Primeam din felul lor de a fi o sinceritate totală, copilărească. Trebuia să răspund cu aceeași monedă, așa că am intrat în jocul lor, doar de aia mă aflam acolo. Fericitu’ dracu’! Șapte femei pentru șapte păcate!
Au trecut pe rând la tipuri și momente alese pentru sărut. Abia mai respiram. Am gustat cele mai minunate fructe din lumea asta și din altele. Arome și gusturi paradisiace. Ambrozie și nectar, așa cum visam la început. Nu credeam că buzele catifelate de femeie pot interpreta cu atâta măiestrie personaje duioase, calde, violente, nebune, pasionale care mă sugeau, mușcau, lingeau, mă trăgeau în jocul lor dulce. Mă clătesc cu scotch. Simt cum băutura magică îmi spală gura de păcat și îmi amestecă toate senzațiile trăite bucal, le lovește ca un talaz de cerul gurii, ca apoi să le scurgă în hăul ființei mele trezite, care voia să iasă afară, sfâșiind hainele convenționalului, urlând la lună a chemare. Eram un laser, un stejar, un totem indian.
Câteva privesc chicotind spre mine, după care “ciocnesc” paharele de șlițul meu tare. Vedeam cum cei patru nasturi cedează presiunii enorme și zboară pe rând în paharele fetelor. Hainele îmi explodează și se estompează-n flacări. Eu sunt o flacără. Ard. Camera arde. Universul arde.
“- Ce ne faci de mâncare?”
– to be continued, aici –
Pe Bogdan îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Mumu – Amintiri dintr-o copilărie ‘agresată’
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
