F. nu reține din poveștile ei de dragoste prezente decât finalurile. Memoria ei se comportă asemenea ochiului agresat mereu de ultima imagine, atât de agresat, încât toate imaginile de dinainte dispar ca prin farmec, oricât de plăcute și frumoase sunt. Dacă, însă, trece suficient de mult timp, bărbatul care-i provocase suferință se transformă într-o amintire plăcută, la care se raportează nostalgică. Devine, de multe ori, crudă cu cei care-i rămân aproape pentru simplul motiv că sunt acolo, disponibili, prezenți. Din cauza felului ei de a fi, are tendința de a idealiza oamenii care-i sunt departe, oricât de mult ar fi rănit-o la un moment sau altul în trecut. Simplul fapt că ei nu mai sunt acolo, lângă ea, e suficient pentru o metamorfoză radicală. Este și motivul pentru care, cu o oarecare regularitate, se întoarce în paturile lor, în brațele lor.
Bărbații care rămân, care își doresc să se trezească alături de ea în fiecare dimineață, au surpriza de a găsi acolo, în pat, umbre ale bărbaților de altădată. Plătesc pentru greșelile lor, pentru mitocănia lor, pe când ceilalți, adevărații responsabili, se pot bucura în continuare de prezența ei, atunci când vreun context favorabil îi aduce aproape. Pentru absenții din viața ei, F. este capabilă de acte de extremă toleranță, le iartă orice, uită orice. Se întoarce la ei cu o candoare pe care nu este dispusă să o reverse și asupra celor care au încăpățânarea de a rămâne. Celor ce rămân nu le iartă nimic. Simpla lor prezență ajunge să i se pară, câteodată, agasantă fără vreun motiv anume.
Îmi povestise odată că se ridicase din patul unui bărbat care-o iubea, se îmbrăcase și plecase în mai puțin de cinci minute, fără a spune un cuvânt, doar pentru că îl simțise pe omul de lângă ea lipsit de onestitate. Îl privise doar, o singură dată, scurt, și fusese suficient. Nu contaseră lucrurile prin care trecuseră amândoi, nu contase nici măcar că el se încăpățâna să-i fie alături, indiferent de stările prin care F. trecea. La câteva zile după, împărțea o cameră de hotel cu un altul, doar pentru a retrăi o poveste de dragoste care se consumase undeva demult, în adolescența amândurora. Fusese o retrăire incandescentă, fizică, pentru care rămăsese recunoscătoare. Ar fi repetat-o oricând, deși, la vremea când bărbatul acela era, nu ca azi, o absență, ci parte din viața ei, o rănise îngrozitor. Acolo, în camera aceea de hotel, ea știa că se află în siguranță. Erau doar câteva ore, deloc suficiente pentru ca bărbatul să o poată dezamăgi, însă mai mult decât suficiente pentru a arde amândoi la intensități maxime.
Îmi e greu să spun cum gândește F. cu adevărat. Cu ea, cred că e nevoie de infinite doze de răbdare. Numai că, acela care și-o pierde, fie și pentru un timp scurt, trebuie să refacă drumul de la capăt. F. se închide în sine, recheamă trecutul, care, în comparație cu prezentul, ajunge să i se pară minunat. Prinsă la mijloc, între bărbații de altădată, pe care-i iubește sporadic și pasional, și bărbații prezenți, cu ale căror imperfecțiuni e intransigentă, ea riscă mereu să nu-și poată trăi prezentul.
Pentru că trăiește într-o lume în care oricine se poate compara cu oricine, F. își imaginează că așa trebuie să funcționeze și mintea bărbaților de lângă ea. Orice remarcă nevinovată, orice cuvânt spus într-un moment nepotrivit trezesc în ea un spirit de competiție. Simte că cel care-i vorbește o compară cu alte femei din trecutul lui, exact la fel cum procedează și ea. E suficient să-i spui că ai o zi mai proastă pentru ca, în mintea ei, să se nască ideea că o compari cu alte zile mai bune, trăite alături de altcineva. E de ajuns să-i spui că nu crezi în Moș Crăciun pentru ca ea să-ți replice că te poți întoarce la femeia alături de care credeai în Moș Crăciun. Pentru că trăiește cu obsesia reconstruirii, retrăirii propriului trecut, F. ajunge să-și închipuie că nu există un alt mod de a trăi decât acela suspendat între un prezent dezamăgitor și un trecut care, periodic, te recheamă la el.
Asemenea personajelor din filmele SF, F. e prinsă într-o buclă temporală. Aleargă dinspre prezent înspre trecut și, apoi, invers, cu o febrilitate care-o obosește, căutând ceva. Am vorbit cândva cu unul dintre bărbații prezentului ei tocmai despre asta. Mi-a spus atunci că bucuria de-a o vedea dormind sau trezindu-se târziu dimineața, de-a o vedea citind sau tresărind în somn, de-a o simți întorcându-se, în pat, de pe-o parte pe alta, de-a o vedea ieșind de la duș, înfășurată în prosoape imense, colorate, era aproape indescriptibilă. Fără demonii trecutului ei, F. nu mai era femeia în stare permanentă de veghe, alertă, gata să devină cinică doar pentru a se proteja. În vreme ce amanții ei, fără excepție fantome ale trecutului ei erotic, o preferau invulnerabilă, pentru că asta era starea în care și-o doreau în camerele lor de hotel, bărbații prezentului ei o doreau umană, fără infinite strategii de protecție personală, fără platoșă, fără disimulări.
Ce-și dorește F. rămâne, însă, o enigmă. În intimitatea ei fizică se pătrunde mai ușor decât în mintea, în gândurile ei. Fericiții bărbați ai trecutului îi înlăturau hainele și-o ajutau, mai apoi, să se îmbrace; nefericiții bărbați ai prezentului dădeau ocol minții ei, încercând să înțeleagă, să construiască, să vindece. Primii se bucurau c-o părăsiseră pentru că, astfel, o puteau avea fără complicații. Cei din urmă, angajați în bătălii crunte cu trecutul ei, ar fi făcut orice pentru a nu se vedea părăsiți. În această competiție profund nedreaptă, primii câștigau invariabil prin propria lor absență.
Pe Ovidiu îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
