Părintele Gabriel are mereu inima strânsă când merge la Moș Dumitru. Pentru că este în vârstă, cu vederea mult slăbită, dar mai ales pentru că este singur.
Oamenii la țară se vizitează mai puțin ca în trecut, timpurile sunt altfel acum, oamenii s-au schimbat. Parcă este mai puțină omenie. Sau poate că nu, poate că pur și simplu sunt mai puțini oameni. Înainte se pleca mult la oraș, acum se pleacă și la oraș, dar și în țări străine. Cine să mai rămână la sărăcie, la greu, la muncă pe nimic? Rămân bătrânii, cei ce-și iubesc satul și cei care nu se descurcă să plece. Părintele Gabriel își iubește satul, nu ar pleca pentru nimic în lume din el, din sufletul lui și de lângă oameni, puțini sau mulți câți mai sunt.
Pe Moș Dumitru îl știe dintotdeauna. Îi știe viața încărcată cu întâmplări de tot felul, cu fericiri și nefericiri, cu multă credință. Om mai credincios ca el în acest sat nu a întâlnit. Au stat de foarte multe ori de vorbă și l-a ascultat la taina spovedaniei, a învățat atâtea din vorbele astea toate și totuși nu poate afirma că îl cunoaște. Oamenii, că sunt râuri, fluvii, mări sau oceane, îi vezi doar la suprafață; adâncurile, inimile le cunoaște doar Dumnezeu! Omul acesta a rămas văduv de tânăr, cu trei copii de crescut, cu trei băieți. În locul lui, altul s-ar fi recăsătorit ca să aibă altă femeie, altă soție și mamă la copii, dar el nu. L-au ajutat părinții și au scos-o împreună la capăt. Băieții au studiat la oraș și plecările lor din sat au fost rană vie, dar altfel nu se putea. Inima lui de tată știa că pleacă și că nu se mai întorc. Așa a și fost. Și-au făcut rost unul în altă parte de țară, iar ceilalți în țări străine.
– Părinte, să le fie lor bine, eu asta vreau și pentru asta mă rog neîncetat! Au învățat mult, sunt oameni cu școală și au făcut bine că au plecat la o viață mai bună! Dar e mai bună cu adevărat, Părinte? Au de toate, cum îmi spun ei, dar chiar au de toate? Tată, să vezi ce mașină mi-am cumpărat, tată, am schimbat casa cu una mai mare, tată, am divorțat, tată, m-am recăsătorit. Tată, mă mut cu munca la mai mulți bani. Iar eu mă bucur mereu că-i știu pe ei bucuroși, dar chiar or fi cu adevărat? Chiar, ca să fii fericit ai nevoie de atâtea schimbări și de atâția bani?
Azi, de Sfântul Dumitru, Părintele Gabriel, în mica bucătărie încălzită, căci frigul a venit devreme anul ăsta, tace lung. Buchețelul de dumitrițe stă frumos pe masă lângă bunătățile pregătite de preoteasă, mereu atentă cu cei singuri, cu cei bătrâni, cu bolnavii și cu necăjiții din sat. Dumnezeu chiar iubește acest sat uitat de lume, căci trimite oameni buni în el! Este seară, iar ploaia bate în geam. Bătrânul tată își pune întrebări pe care în ultima vreme și el, ca preot de țară, și le pune foarte îngrijorat. Încotro pleacă toată această lume? La ce viață și la ce trai? Și cum de se despart oamenii atât de ușor unii de alții? El nu și-a cunoscut tatăl niciodată, iar pe mamă a avut-o puțin, căci a murit tânără și acel puțin se pierde în amintiri vagi. Ce mult și-ar dori să aibă o mamă și un tată la care să deschidă ușa și cu care să schimbe o vorbă bună, o privire, un oftat. Încearcă să-i înțeleagă pe acești noi oameni, noi fii, care nu-și caută părinții, și nu reușește.
– Mă cheamă la telefon! Moș Dumitru a ghicit gândurile Părintelui. Toți trei mă sună des. Nepoțeii mici și ei, doar că nu vorbesc românește și nu ne prea înțelegem. Nepoții mari, de aici din țară, totuși nu-i văd de îndată trei ani. Și-mi pare rău, că mă lasă vederea. S-or fi schimbat mult. Sunt la facultate la oraș. Când erau mai mici veneau des și tare fericit mai eram. Cred că și ei. Acum cum or fi?
Părintele Gabriel îi știe pe acești doi nepoți, Ileana și Paul. Într-o zi i-a venit ideea să-i caute pe Facebook și să le scrie despre bunicul lor, că este singur și că îi este dor de ei. I-a găsit pe amândoi și amândoi i-au răspuns că sunt foarte ocupați cu școala, dar că într-o zi vor face un drum la țară. Au trecut ceva luni de la acele promisiuni și nu a mai îndrăznit apoi să-i deranjeze. Observa totuși că erau destul de prezenți pe pagina lui, dădeau like uneori la articole. Și el îi urmărea discret, citea ce publicau și le urmărea pozele.
Citiţi şi Părintele din flori
Fie ce-o fi, cum ajunge acasă le va scrie din nou. Timpul trece. Pentru tineri trece într-un fel, pentru bătrâni altfel. Le va scrie de bunicul lor, că-și pierde vederea, că e singur, că îi roagă mult să vină la el…
Ploaia bate în geam și cu ploaia parcă niște ramuri de copac lovesc toc-toc-toc… Părintele Gabriel se duce la fereastră.
– E la ușă, Părinte, cineva bate la ușă! Cine să fie la ora asta târzie? V-o fi căutând pe dumneavoastră… Intrați, intrați, poftiți!
Iar pe ușa bucătăriei mici intră doi tineri frumoși, plouați și înfrigurați.
– La mulți ani, bunicule!
Guest post by Gabi Mihaela Tîrtan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
