Un banc cu testul Rorchach sună aşa: psihologul îi arată pacientului prima planşă şi îl întreabă: Ce vedeţi aici? Pacientul răspunde: doi oameni făcând sex. Psihologul îi arată planşa numărul 2: şi aici ce vedeţi? păi, doi oameni făcând sex. Psihologul îi arată planşa numărul 3: şi aici? Pacientul răspunde: un om care se gândeşte la sex. Psihologul răspunde: domnule, eu cred că sunteţi obsedat sexual. Eu? răspunde pacientul, dumneavoastră sunteţi cel care îmi arătaţi doar imagini pornografice.
Deci, ce facem când vedem ceva sexual peste tot? Ce facem când într-o realitate schimbată, teama de sexualitate se transformă în teamă de rău, de diavol. Ce facem când vedem peste tot diavoli însetaţi de sex şi satanişti?
Când pulsiunea sexuală este puternică şi când ea este percepută de către individ ca inacceptabilă nu poate fi contracarată decât cu o forţă la fel de puternică. Şi ce forţă este mai puternică decât convingerea religioasă, decât angrenarea în promovarea unei ideologii, mai ales a unei ideologii religioase.
Sexualitatea umană este un proiect personal nelimitat, este o identitate care se dezvoltă începând cu naşterea. Dorinţa faţă de anumite aspecte ale sexualităţii sau respingerea altora zac îngropate în detaliile copilăriei, unde am aflat să iubim şi să fim iubiţi, să atingem şi să ne lăsăm atinşi, unde am învăţat ce să simţim faţă de corpul şi faţă de sexualitatea noastră şi a altora. Tot în trecutul copilăriei am învăţat o mulţime de lecţii despre a fi deschişi sau a ne teme, despre a îndrăzni să acceptăm „altfelul”, oricare ar fi el sau a ne fi teamă de ce ne e străin.
Nevoia de siguranţă şi respingerea angoasei trezită de dorinţă şi de vinovăţie duc la nevoia ca sexul să urmeze anumite reguli şi la temeri legate de încălcarea acestora prin infidelitate, homosexualitate, perversiune. Această respingere ne face să îi atribuim celui de lângă noi o imagine redusă la o singură caracteristică (homosexual, pervers, satanist). Ignorăm voit celelalte trăsături, pentru ca să ne apărăm de ceea ce percepem ca interzis, dar care, în acelaşi timp, ne intrigă şi ne atrage într-un mod straniu.
Sexualitatea „altfel” devine ceva diavolesc, ceva ce atrage, dar mobilizează în acelaşi timp o suită întreagă de apărări vehemente şi o nevoie de a încadra acest „altfel” straniu într-o zonă neagră şi de neatins.
Şi mai învăţăm în copilărie două posibile feluri de morală, una a constrângerii şi una a autonomiei, una a pedepsei şi a vinovăţiei şi una a asumării, una a umilinţei şi una a egalităţii. În funcţie de asta, se construieşte în mintea noastră un Dumnezeu care ne numără greşelile ca să ne pedepsească şi un Dumnezeu care ne ajută să nu greşim şi ne răsplăteşte dacă reuşim asta.
Devenind o sursă de anxietate majoră, sexualitatea şi „altfelul” generează tone de discursuri vehemente prin care puritanii angoasaţi îşi exprimă opiniile în care pedeapsa divină este adusă ca argument unic, neinspirat ca să explice accidentul, întâmplarea sau moartea. „Altfelul” devine un duşman de temut care trebuie înlăturat, suprimat chiar. Nenorocirile apar când această nevoie de suprimare este dublată de un discurs religios prin care intolerantul este convins nu numai că face bine ce face, ci şi că urmează o poruncă divină.
Dar ce te faci dacă ceea ce ştii tu şi crezi cu tărie nu provine dintr-un bagaj de înţelepciune, ci dintr-o minte răsucită şi încărcată de frustrări, temeri sexuale şi de monştrii ascunşi prin dulapuri. Dacă pe aceşti monştri nu îi accepţi ca fiind ai tăi şi doar ai tăi, ci îi proiectezi asupra lumii şi afirmi că, de fapt, sunt monştrii oamenilor şi tu faci doar partea bună că îi demaşti. Binele şi răul ajung să se împletească într-o ţesătură perversă şi manipulatoare. Controlăm propriile gânduri plantându-le în mintea altora şi încercând o reparaţie acolo. Nu eu sunt cel care mă gândesc la moarte, agresivitate şi sexualitate, ci voi sunteţi, cei din jurul meu şi eu doar încerc să vă repar şi mai mult, iau de partea mea divinitatea însăşi.
Acesta este discursul moraliştilor, al celor care se îmbracă în trena religiei, de obicei. Pentru că ce altceva ne poate convinge mai mult decât religia? Argumentul religios este, în general, de necombătut. Ce alt autor este mai citit decât autorii învăţăturilor religioase? În spatele binelui şi al adevărului, în spatele moralităţii şi al credinţei pot sta liniştiţi, ascunşi monştrii omului. Sexualitatea, agresivitatea, distructivitatea, ura, furia, teama, durerea, deznădejdea, toate aceste sentimente umane se vor ţinute la distanţă. Şi cum să le ţii la distanţă mai bine decât în dosul unor percepte morale.
Când începi să vezi în jur diavoli, homosexuali, desfrânaţi şi când lucrul acesta îţi preocupă mintea mai multe ore pe zi, încât să ajungi să vorbeşti şi altora despre asta şi când eşti convins că faci bine ce faci şi că ai divinitatea de partea ta, când discursul tău devine ascultat şi oamenii te pot urma pe calea asta, lumea devine brusc un loc nesigur.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
