Preot, scriitor, prinţ, un apostol al carităţii intelectuale, nu doar a celei materiale, un martir pentru credinţă, beatificat în 2013, Vladimir Ghika a murit în închisoarea Jilava, în urmă cu 60 de ani.
Foto: www.vladimirghika.ro
Vladimir Ghika s-a născut pe 25 decembrie 1873, la Constantinopol (Istanbul). Tatăl său, Ion Ghika, a fost general de divizie şi ministru plenipotenţiar al României în Turcia, iar mama lui, Alexandrina Moret de Blaremberg, era descendentă din regele Henric al IV-lea al Franţei. Nepot al principelui Grigore V. Ghika Vodă, ultimul domnitor al Moldovei, Vladimir Ghika a fost botezat şi miruit ortodox, însă pe când avea cinci ani a fost trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, unde a fost lăsat în grija unei familii protestante. Atunci a început să primească educaţia religioasă specifică acestei confesiuni, mai ales că în zonă nu exista nicio biserică ortodoxă.
După anul 1895, a urmat Facultatea de Ştiinţe Politice, frecventând în paralel şi cursurile de medicină, botanică, artă, litere, filosofie, istorie şi drept. Suferind de angină pectorală, o afecţiune cauzată de un debit sangvin insuficient în arterele coronariene, Vladimir Ghika s-a întors în România unde şi-a continuat studiile până în 1898. În acelaşi an, a plecat la Roma, unde s-a înscris la Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, “Angelicum”.
La începutul anilor 1900, Vladimir Ghika face profesiunea de credinţă catolică, spre stupoare mamei sale care era foarte credincioasă şi ataşată de Biserica Ortodoxă. Iniţial, dorinţa sa a fost să devină preot sau călugăr, însă, la sfatul Papei Pius al X-lea, s-a dedicat apostolatului ca laic, desfăşurându-şi activitatea în oraşe precum Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney sau Buenos Aires. Supranumit “marele vagabond apostolic” de către Suveranul Pontif de la acea vreme, Vladimir Ghika revine la Bucureşti, unde deschide primul dispensar gratuit, “Bethleem Mariae”. De asemenea, pune bazele spitalului şi sanatoriului Sf. Vicenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă. În timpul Primului Război Mondial se dedică misiunilor diplomatice şi îngrijirii victimelor cutremurului din Avezzano, bolnavilor de tuberculoză din ospiciul din Roma şi răniţilor de război.
În octombrie 1923, Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului, îl sfinţeşte ca preot, astfel că timp de 16 ani Vladimir Ghika îşi desfăşoară ministerul sacerdotal în Franţa. La scurt timp după hirotonire, îi cere Papei privilegiul de a putea oficia atât în rit latin, cât şi bizantin. Acordul Pontifului îl transformă astfel în primul preot român biritual. Ulterior, i se încredinţează o parohie în Villejuif, o mahala săracă şi periculoasă a Parisului, unde face eforturi extraordinare pentru educarea locuitorilor. În 1924, întemeiază “Opera fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan”, o societate auxiliară de misiuni, şi ce îşi va desfăşura activitatea în clădirea unei foste închisori penrtru femei. Din cauza problemelor financiare însă, imobilul este vândut, iar membrii societăţii se dispersează.
În 1930, este retras din parohia din Villejuif din cauza unei probleme de sănătate, dar este numit Rector al Bisericii Străinilor din Paris. Un an mai târziu, Vladimir Ghika este numit de către Papă Protonotar apostolic (prelat la curtea papală, însărcinat cu înregistrarea şi expedierea actelor pontificale, n.red). Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial îl surprinde în România, însă refuză să părăsească ţara pentru a fi alături de săracii şi de bolnavii din Bucureşti. Din aceleaşi motive, mai târziu, preferă să rămână în Capitală, deşi comuniştii preluaseră puterea. În seara zilei de 18 noiembrie 1952, monseniorul este arestat sub acuzaţia de „spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste”, chiar în timp ce ieşea din casa lui Vasile Stoica, unde fusese să dea asistenţă bolnavei Maria Radovici (mama actorului Sebastian Radovici). Este întemniţat la Jilava, unde este bătut crunt şi torturat. În urma procesului desfăşurat în 1953, când se apără singur, este condamnat la trei ani de închisoare. Săvârşeşte însă pedepsa doar parţial, monseniorul Vladimir Ghika murind în puşcărie pe 16 mai 1954. A fost înmormântat iniţial în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, însă în anul 1968 rămăşiţele sale au fost mutate în cimitirul Bellu Ortodox din Capitală.
“Gânduri pentru zilele ce vin”
Monseniorul Vladimir Ghika avea o cultură deosebită, astfel că în urma unei munci extraordinare de cercetare în arhivele Vaticanului a publicat volumul „Revue Catolique”. De asemenea, a publicat diverse articole în reviste precum „Convorbiri Literare”, „La Revue Hebdomadaire”, „Les Études”, „Le Correspondant”, „La Revue des Jeunes” şi „La Documentation Catholique”. Obişnuia să îşi noteze pe bucăţi de hârtie scurte concluzii ale meditaţiilor personale, o parte dintre acestea fiind reunite şi publicate ulterior sub numele „Pensées pour la suite des jours” („Gânduri pentru zilele ce vin”). Deşi cele mai multe dintre scrierile sale au apărut în limba franceză, unele volume au fost traduse şi în română: „Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament” (discursul rostit de monseniorul Vladimir Ghika în noiembrie 1928, la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney), „Spicuiri istorice”, „Femeia adulteră” (piesă de teatru, n. red), „Convorbiri spirituale”, „Interludiile din Talloires” (album de gravuri cu comentarii), „Ultimele mărturii”. (sursa: ziarul Gândul)
Iată și câteva din “gândurile” Monseniorului Ghika.
E mai grav să nu ai ce oferi cu inima şi mintea decât să ai mâinile goale.
Se suferă proporţional cu dragostea pe care o ai. Capacitatea de a suferi este în noi aceeaşi cu capacitatea de a iubi. Este, într-un fel, umbra ei arzătoare şi teribilă.
Imită lumânarea a cărei flacără nu descreşte până ce nu va fi ars de tot.
Calea spre Paradis are doar lărgimea unei persoane şi înălţimea unei cruci.
Dacă ştii să-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să-L regăseşti în tot ceea ce ţi se întâmplă.
