Monica Radu are 44 de ani și jumătate din ei i-a petrecut într-un scaun rulant. Era studentă în ultimul an la Facultatea de Litere din București când un accident de mașină i-a fracturat coloana vertebrală.
Are trei copii: Petru (17 ani), Ioan (15 ani) și Ilinca (11 ani), a iubit, a muncit, construit o casă, a plantat un copac, a divorțat, iar acum s-a mutat cu serviciul din Cornu în București, împreună cu Ilinca.
Accidentul avea să îi schimbe viața acum 22 de ani. De curând, de când a publicat volumul „Dantele interioare”, Monica face ca accidentul ei să schimbe și viețile altora.
O poveste care te inspiră în câteva minute de lectură.
De ce ai scris „Dantele interioare”?
M-am întrebat într-o zi care ar fi fost vocația mea dacă nu se întâmpla accidentul. Și mi-am dat seama că nu mă mai interesează acest răspuns. Așa că m-am întrebat ce aș putea face acum. M-am foit un pic să mă gândesc: poate profesor, dar eu interacționez bine cu grupuri mai mici, nu cu întregi clase de studenți.
Apoi mi-am identificat rostul de a transmite oamenilor că pot mai mult decât știu ei. Așa încât zilele trecute am fost fericită când cineva a venit să îmi pună niște întrebări pentru că nu discutase niciodată cu cineva în scaun rulant. A avut curaj. Mă bucur că a întrebat, fiindcă este semn că s-au schimbat lucrurile. În doar câțiva ani.
Eu am avut prima mașină adaptată și primul permis auto special din județul Prahova. Și sunt 12 ani de atunci. La fel autorizația de parcare, cea care ne dă nouă permisiunea de a ocupa locurile speciale, dacă le găsim libere, este prima eliberată în județ, are numărul 1.
Dar, de departe, cel mai fabulos mi se pare că oamenii s-au relaxat atât de mult cu subiectul încât mă trezesc cu vreun coleg care-mi spune cât de mult îi lipsește mișcarea și cum s-a săturat până peste cap de jobul ăsta care îl ține toată ziua în scaun. Și eu mă minunez și mă uit la el cu toată empatia. (…)
La 22 de ani ai un accident care îți schimbă viața. Poți să îmi povestești puțin contextul în care s-a petrecut?
Mai aveam vreo două examene și terminam ultimul semestru din anul IV, la Litere. Lucram la teza de licență. Îmi alesesem dialectologie, începusem să învăț aromână și mi se părea că munca asta mă duce înapoi în timp și istorie la acei oameni cu care empatizam.
Era a doua zi de Paște și eram în mașină, împreună cu fostul soț, sora și părinții lui. Ne întorceam acasă și, pe drum, o mașină care ne-a depășit fără să se asigure ne-a acroșat și ne-a răsturnat.
După ce ne-am rostogolit o dată și am simțit mașina cum pornește spre a doua rotație am zis: „acum mă întâlnesc cu Dumnezeu!”
Era atât de violent momentul și de imposibil de suportat încât am leșinat. M-am trezit și, cum mi-am amintit mult mai târziu, eram perfect conștientă când m-au scos din mașină. Atunci le-am spus că mi-am rupt coloana. Nu mă întreba cum de știam. Știam pur și simplu.
Trei luni am stat într-o copaie de ghips, la Târgu-Mureș, pentru că un medic, din dorința de a experimenta, mi-a pus grefă de os, în loc de șuruburi, așa cum se făcea la București, iar pacienții se ridicau la câteva zile.
În timpul intervenției nu a chemat un neurochirurg, deși avea nevoie, iar la final i-a spus soțului meu: „dacă are părinți, du-o acasă că nu mai ai ce face cu ea. Eu am făcut tot ce se putea.”
Trei luni am stat întinsă în pat, nemișcată. După atâta timp, nici organele nu mai știau să funcționeze în poziție verticală. Orice încercare de a te ridica brusc îți provoacă o durere sfâșietoare și ai toate șansele să leșini, câtă vreme sângele nu reușește să oxigeneze creierul.
Timp de două săptămâni am făcut recuperare și am reînvățat să stau în poziție verticală. Fără să pot mișca picioarele, desigur. Dar stăteam ridicată.
Citește tot articolul aici.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
