Drumul de trei ore de la Timișoara până la Mănăstirea Prislop pe o ploaie de sfârșit de lume. Una dintre acele situații în care un jurnalist se gândește care este unghiul de abordare al subiectului. Știi, dacă ai respect pentru această profesie, că nu poți cosmetiza o astfel de vizită. Vizita unui om politic într-un spațiu religios e întotdeauna un subiect sensibil. Știi că nu vei putea lăsa netaxat ”alaiul electoral” al politicianul, știi că nu vei putea trece peste indecența politicianului care dorește doar să bifeze un punct de pe agenda electorală: ”vizită la o mănăstire populară”. Știi că nu vei putea trece peste deja comica baie de mulțime sau peste preotul care ar putea ieși în întâmpinarea politicianul, ridicând mâinile într-un cerc ca și cum ar arăta ca tot locul e ograda lui. Colegul de drum mă întreabă ce/cum am să scriu și îi răspund că voi scrie ceea ce văd.
Ploaie ca de sfârșit de lume. Despre Mănăstirea Prislop se spune că e un loc binecuvântat. Pe drumul spre mănăstire, în mica localitate de la poale e soare, bătrânii stau la porți sprijinindu-se în bastoane și privind în josul străzii șerpuitoare pe care mașinile orășenilor, una după alta, urcă pe drumul lor spre mănăstire. Pelerinajul orășenilor. Un fel de privire îngăduitoare, bătrânii par a avea așa o înțelegere a vieții (misterul vieții) și parcă îi privesc cu drag pe orășenii care încă mai vin la mănăstire și în privirea bătrânilor e și o bucurie. Cât timp mai găsești timp pentru a încerca să înțelegi ce-i cu viața asta pare că nu e totul pierdut. Femeile stau pe scăunele și vând miere de albină, zacuscă și gutui.
Sus, Mănăstirea Prislop e încadrată în fundal de soarele de seară. În parcarea din fața porții de intrare, mașini, tarabe cu suveniruri. Oameni intrând și ieșind. Intrăm și niciunde nu e Monica Macovei. E slujba de seară, bate toaca. Nu e foarte multă lume. Un foișor din lemn înnegrit de vreme, înalt cât un copac, acolo un călugăr bate toaca. Mănăstirea pare tăcută. Pe aleea de lângă ea, care o înconjoară ca un cerc, nu e nimeni, doar un enoriaș îmbrăcat cu o cămașă albă se roagă stând în genunchi și din când în când se apleacă și sărută pământul.
Urc pe aleea care duce spre mormântul lui Arsenie Boca și nu dau de ”alaiul electoral”. La micul mormânt, o mână de oameni. Pe mica pajiște de la poalele pădurii care înconjoară tot locul pasc câteva vaci într-o liniște solemnă dată de locul astă bătut de atâtea lume, de atâta timp, fiecare mânat de o simplă și profundă dorință de a-și găsi liniștea. La câțiva pași de mormânt se coboară spre grotă. Și de acolo apare Monica Macovei însoțită de două persoane. Nu am găsit-o pe MM înconjurată de un grotesc alai electoral îmbrăcat ostentativ în costume. Monica Macovei e simplă și decentă. Nimic ostentativ, niciun gest prin care să atragă atenția pentru ca lumea să o vadă că ea a venit la Mănăstirea Prislop.
Și cu toate astea, oamenii care urcă în timp ce noi coborâm trec pe lângă noi, se opresc și se întorc din drum să vorbească cu MM. Ne așezăm pe o bancă și o întreb de ce nu a renunțat la vizita de la Prislop după toate reacțiile din presă legate de declarațiile ei despre religia în școli. Se uită mirată la mine: ”De ce să renunț? Cred în Dumnezeu, în valorile creștine și morale. Viața fără aceste valori nu mai merge pe drumul drept”. Îmi arată mâinile pe care sunt două inele simple, subțiri, delicate, despre care îmi spune că sunt rozarii de la Mănăstirea Blaj, de la călugărițe. ”Am venit aici ca o credincioasă, ca toată lumea care vine în pelerinaj, într-un loc sfânt, unde a trăit o parte a vieții un om sfânt. Unii oamenii au o legătură mai adâncă, sunt mai aproape de Dumnezeu, alții sunt mai departe”.
Din când în când, conversația noastră e întreruptă de oamenii care o văd stând pe bancă, fără alai, o imagine atât de simplă și contrariantă pentru ceea ce deja a devenit o obișnuință a spectacolul fariseic al politicienilor cu al lor comportament electoral agresiv și kitsch, cu lipsa de decență, cu supraexpunerea nerușinată a legăturii lor cu Dumnezeu, în văzul tuturor, cu toate camerele pe ei, pupând moaște, intrând în biserici însoțiți de alaiuri ca de nuntă. Și oamenii simt diferența. Și nu e nimic fals în toată această manifestare a oamenilor acestora surprinși să vadă un om politic ”normal”, decent și simplu. ”Știi, când Moise și-a dus poporul din Egipt în pustiu, Dumnezeu i-a dat Tablele Legii, cele 10 Porunci și i-a spus că trebuie să își aleagă un Judecător drept. Aceasta stă sau ar trebui să stea la baza oricărei societăți. Legea. Dreptatea. Cred că e un păcat să vii în locuri ca acesta și să nu crezi și nici să nu vrei să crezi. Doar pentru a fi văzut!”.
Un preot se apropie de Monica și o ia de mână. Se duc la locul unde sunt adunați preoții și călugărițele și de acolo iese Părintele Nifon (îmi spune unul dintre cei care o însoțesc). Monica Macovei se duce la acesta și primește de la Părintele Nifon o slujbă de dezlegare și de binecuvântare. Plecăm de acolo la locul unde se aprind lumânări pentru morți și vii. O femeie simplă o oprește pe Monica și o prinde de mâini spunându-i ”Doamna Monica Macovei, aduceți-ne acasă pe noi românii nevoiți să muncim departe!”. E cu lacrimi în ochii. Monica Macovei îi răspunde că îi va aduce pe români acasă. Femeia începe să plângă. Oamenii o înconjoară pe Monica Macovei. Poate locul, poate oamenii, poate Monica Macovei, dar tot ce se spune e decent.
Plecăm și, pe drumul spre ieșire, la despărțire, Monica Macovei îmi spune: ”știi, ideea cu istoria religiilor e totuși o idee colosală. Să îi înveți pe copii istoria Umanității. Cred că trebuie să se pună accent pe predarea valorilor morale: să fii bun, să nu furi, să nu minți, toate cele pe care s-a construit Creștinismul. Nu dogme, știu ca în unele locuri se predau dogme. Copilul nu aude despre valori morale. Religia nu trebuie confundată cu dogma”.
În parcare mai sunt puține mașini. Tarabele cu suveniruri nu mai sunt. Se lasă înserarea. Mănăstirea Prislop rămâne în urmă, soarele e roșu, înserarea îl înghite puțin câte puțin. Pe drumul de întoarcere nu mai găsim bătrânii stând la porți, nici femeile cu gutui. Agale, fără să bage în seamă mașinile care coboară dinspre Mănăstire, se întorc vacile de la păscut. O liniște bucolică, ca din cărți, se lasă peste partea asta de lume. Decența nu a dispărut. Mai e o speranță. Întotdeauna.
Decența. Lipsește în spațiul public. Decența politică a devenit la fel de pierdută precum Sfântul Graal. Am fost cu Monica Macovei la Mănăstirea Prislop, după vizita de la Timișoara, după declarațiile ”inflamante” despre religie și școală. O vizită care nu a fost anunțată, nu a fost mediatizată dintr-un simplu motiv: din decență pentru locul vizitat, pentru ceea ce înseamnă Mănăstirea Prislop. Pentru mine, un prilej de a vorbi despre decență sau lipsa ei. Pentru un jurnalist care vede destule evenimente care îi au ca eroi principali pe politicieni, vizita Monicăi Macovei la Mănăstirea Prislop a fost atipică. Cumva neobișnuit pentru un jurnalist să mai vezi decență la un politician care e aflat și în campanie pentru prezidențiale, în care au loc toate excesele posibile și imaginate de staff-uri. Și cu toate acestea, vizita MM la Prislop a fost, pentru mine, singurul eveniment de acest fel care a arătat, de la început până la sfârșit, decent. Semn că mai putem readuce decența în spațiul public, să nu disperăm. Fiecare pas contează.
Citiţi şi
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Timișoara și Sibiul, două destinații de city break
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
