De nopţi, sufocant, pe sub ochiul închis,
Citesc pe retină o taină de vis:
Se face că aspru, desprins de pe soare,
Aleargă spre mine mongolul călare.
O dâră de colb răzleţită pe drum
Aduce amuşin în semn de plecare
Iar eu mă amestec în bucla de fum
Lăsată reper de mongolul călare.
Copita izbeşte concertul viril.
Bărbatul sculptat, structural de blajin,
Cu oblice muchii pe-un chip imobil,
Pândeşte tăcerea tăcerii să vin.
Câmpul retinei, cuprins de pârjol,
Transformă treptat… în contururi neclare…
Zâmbetul trist, izbitor de mongol,
Al unei femei ofilite de soare.
Profilul femeii cu suflu senin
Se-apropie lent, monoton, prin caldură.
Își trage perechea sub sceptrul divin
Fără greşeală şi fără fisură.
Tu! Tu care tainic încerci să mă-ndrumi
Ajută-mă astăzi (şi ultima oară!)
S-accept muşcătura, să-nvăţ să nu doară
Dezastrul ce-l naşte plimbarea-ntre lumi.
Pe Otilia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
