Monarhia nu este un sistem de guvernare care se impune prin fast. Nu este doar un vis al copilăriei, în care prinţi, prinţese, regi şi regine trăiesc în palate somptuoase, participă la ceremonii alături de alte capete încoronate şi lasă moştenire celui dintâi născut un întreg popor. Monarhia este un sistem de guvernare care se impune moral, sufleteşte, intrinsec, ca o promisiune pe termen lung făcută de un părinte fiului său: acela de a-i fi alături întreaga viaţă şi de a-l sprijini prin toate mijloacele atunci când puterile îi slăbesc.
Când a fost ales să devină domnitor al României, Carol I avea 27 de ani. Fusese ofiţer în Berlin, participase la luptă în război alături de armata ţării sale, dar nu rezona defel cu freamătul societăţii germane din acele vremuri. A acceptat aproape fără garanţii externe să fie domnitorul unei ţări despre care ştia puţine lucruri. A fost uimit de căldura şi bunătatea ţăranilor, de numărul mic de oraşe, de ţara care îl primea, cu simplitate şi naturaleţe, să-i fie conducător. Ca un gest simbolic, a sărutat pământul căruia îi jura credinţă şi pe care avea să clădească pas cu pas o Românie puternică, stabilă, cu rădăcini şi roade bogate.
“Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor (…) Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: “Totul pentru ţară, nimic pentru mine“.
Astfel avea să scrie în testament cel dintâi rege al României, pe când simţea că puterile îi slăbesc şi se apropie anii cei de pe urmă. Ce sentimente am nutri oare acum faţă de un om care face o asemenea declaraţie, fără să ceară nimic în schimb, fără să se teamă că nu va fi ales din nou, fără să simtă că intersele sale trebuie puse mai presus de cele ale poporului căruia i-a jurat credinţă?
Regii şi reginele României nu au fost zei. Sub orândiurea lor, România s-a transformat din datorie într-o promisiune de loialitate şi protecţie. Chiar şi atunci când au greşit, arătând că sunt făuriţi din carne şi oase, monarhii României au dat dovadă de o nobleţe aparte faţă de cea a omului de rând. Bărbaţii familiei Hohenzollern-Sigmaringen au luat decizii în favoarea ţării şi în contra propriei seminţii germane. Au cerut ajutorul, cu demnitate, atunci când şi-au dat seama că interesele politice pot fi mai importante decât legile umane, pentru a nu-şi condamna poporul. Iar reginele noastre, ale tuturor, au trăit lucrând în taină la sufletul românesc, ca la o ţesătură densă. Au fost creatoare, ocrotitoare ale artei, au îngrijit pe cei bolnavi, au pansat răni, au construit adăposturi. Şi-au născut copiii aici şi au adoptat un popor, pe care l-au iubit întreaga viaţă.
Că şi-au îndeplinit rolul aproape ireproşabil se vede sau mai bine zis se simte, dincolo de şicanele politice. Cei care au avut şansa să îl vadă pe Majestatea Sa Regele Mihai spun, fără excepţie, că se simt copleşiţi de un sentiment unic. Chiar şi pe cei prea tineri să fi trăit vremurile în care se afla pe tronul ţării, acel sentiment îi face să exclame: “trăiască Regele!”. Poate că asta înseamnă ca monarhia să rămână în sângele românesc şi să se transmită, ca o moştenire suverană, de la o generaţie la alta.
Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie”, spunea Majestatea Sa. Asemeni coroanei regale, monarhii României sunt un simbol. Un simbol privit cu un respect desăvârşit de casele regale ale lumii şi care străluceşte discret, lăsând să se întrezărească o altă cale de a face lucrurile să funcţioneze.
Care sunt oare sentimentele care ne încearcă astăzi, când celebrăm ziua monarhiei, privind fotografiile alb-negru? Ne imaginăm oare, copii ai regelui şi ai reginei, sorbindu-i din priviri?
*****
Ceremonia de depunere de coroane la statuia Regelui Carol I din Piaţa Revoluţiei a fost una discretă anul acesta. Spre deosebire de anii trecuţi, când Majestatea Sa Regele Mihai era prezent la eveniment, sănătatea şubredă a Reginei Ana l-a ţinut aproape de aceasta, la clinica din Elveţia unde este internată. Din partea familiei regale au fost prezenţi copiii Principesei Elena, Principele Nicolae şi Principesa Elisabeta Karina. Aproximativ o sută de oameni au participat la ceremonie, purtând pancarte cu chipul regelui şi al Principesei Margareta şi steaguri ale României. Ziua Monarhiei să va încheia printr-un Garden Party organizată în această seară, la Palatul Elisabeta.
Citiţi şi
Drumul lui David. Excepția și speranțele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
