Trebuie s-o spun. Când a murit tata, nu am simţit că am rămas orfană de unul dintre părinţi, ci că, brusc, m-am transformat într-o persoană cu handicap. Moartea m-a rupt şi-n loc nu a pus nimic, iar bucata aia smulsă din mine a lăsat în urma carnea sfâşiată, sângele şiroind şi… un om handicapat.
Iar anii care au trecut de atunci nu au oprit nici sângerarea, nu au cicatrizat nici rana şi nici nu au reuşit să mă înveţe să merg mai departe aşa, târându-mi suferinţa. Anii au trecut, dar eu am rămas blocată în timp. În ziua aceea, în momentul acela. În momentul pierderii, în momentul zero al durerii.
Şi cum nimic nu mai este ca înainte, şi cum eu nu mai sunt ca înainte, mă zbat dintr-un perete în altul – unicul perpetuum mobile pe care îl cunosc – doar ca mişcarea să-mi amăgească simţurile şi să nu mai ştiu cu atâta exactitate ucigătoare că o parte din mine moare. La prezentul continuu. În permanenţă.
Am descoperit, fără s-o caut, eternitatea. Se concentrează în ochiul viu al suferinţei, se scaldă în apa amară şi sărată a lacrimilor şi, da, a şters timpul. Exact când aveam mai mare nevoie de el. Căci dacă i-aş trăi trecerea, aş putea să trăiesc şi uitarea. Şi cu ea, alinarea. Dar nu pot. Sunt o tânguire lugubră şi numai râsetele nepoţilor lui reuşesc să mă teleporteze temporar într-o dimensiune paralelă în care suntem, simultan, toţi.
Iar când revin, sunt tot atunci, sunt tot acolo, acum se întâmplă… acum tu, tată, mori, iar eu mă transform într-un om handicapat.
Pe Cristina o găsești întreagă aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
