Momentul zero al durerii

11 April 2016

Trebuie s-o spun. Când a murit tata, nu am simţit că am rămas orfană de unul dintre părinţi, ci că, brusc, m-am transformat într-o persoană cu handicap. Moartea m-a rupt şi-n loc nu a pus nimic, iar bucata aia smulsă din mine a lăsat în urma carnea sfâşiată, sângele şiroind şi… un om handicapat.

durere

Iar anii care au trecut de atunci nu au oprit nici sângerarea, nu au cicatrizat nici rana şi nici nu au reuşit să mă înveţe să merg mai departe aşa, târându-mi suferinţa. Anii au trecut, dar eu am rămas blocată în timp. În ziua aceea, în momentul acela. În momentul pierderii, în momentul zero al durerii.

Şi cum nimic nu mai este ca înainte, şi cum eu nu mai sunt ca înainte, mă zbat dintr-un perete în altul – unicul perpetuum mobile pe care îl cunosc – doar ca mişcarea să-mi amăgească simţurile şi să nu mai ştiu cu atâta exactitate ucigătoare că o parte din mine moare. La prezentul continuu. În permanenţă.

Am descoperit, fără s-o caut, eternitatea. Se concentrează în ochiul viu al suferinţei, se scaldă în apa amară şi sărată a lacrimilor şi, da, a şters timpul. Exact când aveam mai mare nevoie de el. Căci dacă i-aş trăi trecerea, aş putea să trăiesc şi uitarea. Şi cu ea, alinarea. Dar nu pot. Sunt o tânguire lugubră şi numai râsetele nepoţilor lui reuşesc să mă teleporteze temporar într-o dimensiune paralelă în care suntem, simultan, toţi.

Iar când revin, sunt tot atunci, sunt tot acolo, acum se întâmplă… acum tu, tată, mori, iar eu mă transform într-un om handicapat.

Pe Cristina o găsești întreagă aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Pisica neagră-i vinovată!

Lumea în care trăim

Alegeri de înger

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Memory / 11 August 2016 22:23

    Citesc și-mi amintesc de morții mei și viața mea în lipsa lor. Eu i-am pierdut pe amândoi… Aveam 9 ani când s-a dus tata; 25 când și mama l-a urmat. Acum am 30. Când rememorez acele momente smulg un pansament ce acoperă superficial un hău de rană veșnic sângerândă și supurândă din suflet. Privesc carnea vie cum colcăie sub greutatea durerii și-s neputincioasă… nu pot decât să-ndur. Nu pot uita momentele de disperare când i-am abandonat în mormânt și i-am lăsat pradă viermilor. Ultima mângâiere, momentul în care li s-a acoperit fața cu pânză – ultima imagine a lor tatuată veșnic pe sufletul și retina mea.
    Îmi mângâiam sfânta moartă, îi pupam fruntea și-i clăteam obrajii reci cu lacrimile mele fierbinți, încălzindu-i. Și-o întrebam “Mamă, când am să te mai văd?” – era întrebarea căreia îi știam răspunsul – niciodată! Îmi zornăia acest cuvânt în minte permanent, iar eu refuzam să-l accept ca un copil nătâng, disperat și nătâng, orfan și nătâng ce eram. Îmi priveam frații, patru la număr, cum fiecare îi atingea o parte din trup și mă sfârșeam sub greutatea durerii. Și știam, la fel ca tine, că suntem handicapați. Pe viață! Nu pot uita cum m-am așezat lângă sicriu, în preajma pranzului, cu capul rezemat de sicriu, atât aproape de fața mamei mele încât îi simțeam mirosul de mort îmbălsămat, și-o priveam în neștire încercâd să memorez fiecare trăsătura a feței și s-o am în ochi toată viața. Când am ridicat capul, era noapte afară. Din când în când, câte unu’ mă mai zgâlțâia și mă-ndruma ba să iau o pastilă, ba să mă ridic, ba să-l ia dracu. N-aveam putere-n trup că altfel sigur le scăpam una bot și le strigam să mă lase dracu’ în pace!
    Ce-am învățat în urma lor? Că viața te poate fenta fără ca tu să poți face ceva. M-am ales cu o tanatofobie de toată frumusețea. Mi-e frică de moarte, da! Amarnic! Nu mă tem c-am să mor eu – eterul e prea mare ca să nu mă primească și pe mine – ci mă tem de dezastrul pe care l-aș lăsa în viața alor mei. Parcă le văd flendurile de suflet cum aleargă într-o mișcare bezmetică și veșnic browniană să se reîntregească; parcă le simt oceanul de lacrimi și nopțile nedormite. Nu, nu vreau asta pentru ei! Mi-e frică să nu mai vină parșiva asta de moarte și să-mi ia unul dintre frați. Nu știu, zău nu știu dacă aș mai face față încă unei pierderi. Sunt șubrezită, am sufletu-n balamale încă.
    Auzi, fa, tâmpito care te chemi moarte, tu știi cum e să-ți moară mama? Pe mă-ta ai îngropat-o? Da’ pe tac’tu? Ei, nu știi, de aia seceri ca nesătula în jur părinți ce mai au viață de trait, copii de iubit, rosturi de-mplinit! Iar dacă mai ai chef să mai treci pe la mine prin curte, fii blândă, totuși, și mai așteaptă câțiva ani ca să apuc să mă reconstruiesc și ei pe interior. Sunt în renovări masive, tot din cauza ta, ticăloaso! Și să mă pregătesc iarăși de triada pomeniri, praznice și parastase.
    Asculă melodia aceasta, iar dacă nu ți-o face sufletu’ țăndări, să nu-mi zici mie orfan! https://www.youtube.com/watch?v=bFpDexhvKi8

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro