“Nu-i o amintire plăcută, dar românii trebuie să cunoască adevărul. Inițial am vrut să vin în 1990 de Paște. Am luat legătura cu domnul Paleologu – era ambasador la Paris – rugându-l să transmită guvernului această hotărâre a mea. Am fost vizitat de ambasadorul României la Berna pentru a pune la punct problemele de viză și pașaport. Totul părea pregătit și, când urma să mă urc într-un zbor regulat spre București, autoritățile române mi-au anulat viza.
Am lăsat să mai treacă un timp. De Crăciun am făcut altă tentativă. Doream să mă reculeg la mormintele bunicilor mei de la Curtea de Argeș și să merg la Catedrala din Timișoara.
Principesa Margareta se afla în decembrie la București. I-am cerut să-l informeze pe Petre Roman în legătură cu venirea mea. Principesa a obținut destul de greu o audiență la primul ministru care i-a spus că nu era momentul potrivit. “Porțile României sunt închise pentru Rege? a întrebat Principesa Margareta.” “Nu, bineînțeles că nu”, a răspuns Petre Roman. Fiica mea mi-a telefonat și mi-a relatat convorbirea. I-am spus imediat că sosesc.
Între timp renunțasem să merg la Timișoara, doream doar douăzeci și patru de ore, la Curtea de Argeș. Margareta i-a adresat lui Petre Roman o scrisoare prin care îl informa despre decizia mea. Am închiriat un avion particular la Geneva pe numele unui fotoreporter care ne însoțea. Eram șase la bord: Regina Ana, prințesa Sofia, secretarul meu român, un membru al gărzii personale, englez, fotoreporterul și cu mine. La aeroportul Otopeni se știa doar că vine un avion din Elveția, nu că eu eram în el. Am aterizat, un microbuz a venit și ne-a luat și… s-a aflat. (n.red. era 25 decembrie 1990)
Am fost primiți de șeful aeroportului, cordial – cred că împărtășea cauza noastră – ne-a oferit salonul de onoare și ne-a spus că nu ne vor controla bagajele. Ne-a ștampilat pașapoartele, totul era cât se poate de normal. Era puțină lume în aeroport din cauza unei greve. Doi soldați de gardă mi-au adresat salutul militar, iar vreo treizeci de lucrători din aeroport au aplaudat venind în jurul meu. Le-am urat Crăciun fericit și-am ieșit către cele patru automobile închiriate.
Când să plecăm, am fost opriți de un bărbat venit în fugă din aeroport, care ne-a cerut pașapoartele pentru o ultimă formalitate. I le-am dat bineînțeles, au rămas la Otopeni două persoane pentru a le recupera și am plecat spre București, la doamna Mezincescu. Acolo se aflau mulți ziariști străini și o echipă de la TF1. Cum am ajuns, un telefon ne anunța că formalitățile cu pașapoartele vor dura mai mult și mi se recomanda să-mi continui drumul. Am plecat spre Curtea de Argeș. După o oră, la intrarea în Pitești, ceva ce semăna cu un accident, ne-a oprit. Un stâlp de telegraf bara șoseaua. Erau vreo trei mașini de poliție și cam douăzeci de automobile civile. Imediat ce am oprit am fost înconjurați de polițiști cu pistoale mitralieră în mâini.
Echipa de filmare de la TF1 care ne urma a pus un proiector pe acel loc și a început să filmeze. Asta a făcut ca armele să dispară imediat. Dacă nu erau cei de la canalul 1 al televiziunii franceze nu știu ce-ar fi ieșit! Un colonel de poliție ne-a ordonat pur și simplu cu brutalitate să ne întoarcem la Otopeni și ne-a acuzat că am trecut frontiera fraudulos. Mai mult de două ore am discutat fără nici un rezultat.
La unsprezece seara ne-am întors în cele din urmă, escortați de foarte multe mașini ale poliției, cu girofarurile în funcțiune. Echipa de ziariști care ne urma se înmulțise considerabil. La un moment dat, în loc s-o ia spre aeroport, polițiștii ne îndreptau pe un drum în plin câmp. Mi-am dat seama și i-am cerut șoferului să întoarcă. Zece mașini apărute din întuneric ne-au blocat. Fiica mea și secretarul meu s-au angajat în alte discuții care au durat până la patru dimineața. Un general de securitate a venit în civil de la București să stea de vorbă cu “domnul Mihai”. Am acceptat, dar la aeroport, nu în mijlocul câmpului. Generalul a dispărut imediat.
Pe urmă a venit un general de aviație care ne-a permis – primise și el un ordin – să pornim spre aeroport. Ajunși la Otopeni n-am avut voie să coborâm din mașină. Ni s-a spus că un avion militar românesc ne va duce în Elveția. Am protestat susținând că același avion cu care venisem să ne înapoieze. Generalul pretindea că echipajul elvețian era “beat mort”. Bineînțeles că n-am crezut, iar ulterior am aflat că piloții fuseseră sechestrați în aeroport, ca nu cumva să aterizăm în alt oraș din România.
Fiicei mele Margareta nu i s-a permis să vină să mă îmbrățișeze la aeroport. La un moment dat, un colonel venea în fugă cu pașapoartele noastre în mână. Înainte de a ni le înapoia, ofițerul care îl deschisese pe al meu, i-a spus polițistului: “Priviți! Este ștampilat bine. Totul a fost în ordine.” Încercuiți de polițiști, am fost conduși pe pistă și am văzut un avion românesc de construcție sovietică. “Dacă nu vă grăbițí avem și alte mijloace de a vă urca în avion”, a spus unul dintre polițiști. Am decolat la șase fără un sfert dimineața, după douăsprezece ore de la plecarea din Geneva… Asta a fost…” (sursa: dna Marilena Rotaru, TVR)
***
Mai jos, același episod dezolant povestit de Emil Hurezeanu, fragment dintr-un articol mai amplu, pe care îl puteți citi aici.
II. Întors din drum
În decembrie 1990, eram la București, în așteptarea vizitei regelui Mihai, înainte de Crăciun. Venisem de la München în orașul pe care în primăvara aceluiași an îl descoperisem în exercițiul reluat al libertății sale fulminante și apoi frânte, din Piața Universității. În primăvară, stătusem la Hotelul Continental, din aprilie până la începutul lui iunie. În fiecare noapte, eram în Piață, unde aspiram ideogramele noii revoluții. Le editam pe loc, văzând, auzind și înregistrând, urcam apoi la Intercontinental, unde, cu complicitatea telefonistei Magda, deșurubam receptorul și, cu așa-zisul „crocodil”, branșam casetofonul la înregistrarea celor 60 de minute ale serii. Sunam la München, unde producătorul Constantin Caragea, urmașul domnitorului și al diplomatului care a salvat sute de evrei în timpul celui de-al doilea război mondial, mă certa că sunt prea lung și am prea multe voci. Apoi, înainte de miezul nopții, în locul emisiunii lui Andrei Voiculescu, de-a lungul a 53 de zile, au intrat emisiunile mele din Piața Universității. Am plecat înainte de a veni minerii.
Revenisem, așadar, în decembrie 1990. Locuiam acum la Intercontinental. Am refăcut traseul ritualic, în jurul perimetrului sacrificial din Piața Universității, cu cruci noi de piatră în locul troițelor de lemn, am citit mesajele de pe pereții Universității, între care, „Monarhia salvează România“, care cred că mai există și azi. „Parcursul combatantului“, ca să zic așa, era umed, întunecat, depresiv. Amintirile, la un an de la Revoluție și șase luni de la revolta Pieței, erau încă jilave, dar oarecum inutile.
Către seară, am plecat spre Aeroportul Otopeni. Acolo era așteptat Regele, împreună cu Regina. Fusesem informat că a intrat în aeroport, a primit viza pe pașaport și, în câteva minute, coloana de mașini s-a pus în mișcare spre Curtea de Argeș. Regele și Regina voiau să viziteze necropola regală înainte de Crăciun. Prea multe nu se știau, sau, cel puțin, n-am știut eu.
În acea seară, de Ajun, fusesem invitat la slujbă, la Biserica Silvestru, de Părintele Galeriu, și apoi de Sorin Dumitrescu, în familia sa. Mai trăia foarte distinsa sa mamă, erau de față soția și sora, fiica încă mică, cu ochi mari de icoană. Un Crăciun predestinat, cu înfrigurarea caldă și tandră a tuturor așteptărilor.
În timpul zilei auzisem, ca de obicei, toate năzdrăvăniile posibile. Că un anumit general, eventual Stănculescu, e gata să folosească vizita Regelui pentru o nouă lovitură de stat, de această dată în favoarea monarhiei. Că sindicatele și Alianța Civică intenționau să declanșeze o grevă generală, tocmai pentru a bloca orașul, unde, nu-i așa, urmau să sosească trupele puciștilor pentru impunerea noului regim. Ani în șir, atunci, înainte și după Revoluție, acea postfactualitate sterilă, dar inhibantă, neabătută a comunicării. Dacă-i spunem „fake news”, coborâm nivelul de amplitudine al contrafacerii dominante în epocă.
În fine, în mașină, la un moment dat, pe autostrada spre Pitești și apoi pe drumul spre Târgoviște, apar soldați, se aud comenzi severe, se fac gesturi bruște. Automobilele, după o scurtă ezitare, fac stânga-mprejur. Mă trezesc și eu cu semnul schimbat, în direcția București. Trecem pe lângă aeroportul Otopeni, unde n-avem voie să oprim. Aflu doar că Regele și Regina au fost îmbarcați manu militari într-un Antonov 26 militar, cu piloți români, și expediați la Geneva. În cursul aceleiași nopți, îmi revăd acum însemnările, am stat multe ore de vorbă, în locuința Siminei Mezincescu, din strada General Berthlot, cu Prințesa Margareta, venită de mai multă vreme în țară cu acțiuni de caritate, și cu ambasadorul Danemarcei. Un om curajos și cordial, ulterior secretar general al MAE danez. D-na Mezincescu, bărbătoasă, mondenă, foarte conectată. Prințesa povestea repede în franceză și engleză, șocată de expulzarea familiei, dar stăpână pe sine, în plină acomodare cu România și politicienii ei.
Noaptea oficială și oficioasă a fost frământată de scandalul acestui episod irațional, urmat imediat de manipularea informației. Ba că piloții elvețieni erau beți, deci au fost necesari militarii noștri și o aeronavă antediluviană, ba că Regele ar fi forțat granița de stat, deși primise vize și trecuse cu onor frontiera, salutat respectuos de grăniceri și vameși. Și toate celelalte.
A doua zi am primit permisiunea să-l vizitez pe generalul Rozoleanu, comandantul dispozitivului militar care l-a întors din drum și l-a expulzat pe Rege. I-am luat un interviu la sediul din str. Nicolae Iorga, cartierul general, de sumbră amintire, al pașapoartelor. Generalul părea odihnit și pus pe glume. În realitate, un Moș Teacă, ca la carte. Cretin, șiret, alunecos, periculos. Versiunea lui, atât de ilară, încât a meritat difuzată cap-coadă și apoi transcrisă. Interviul a fost difuzat în aceeași seară la Europa Liberă și a apărut în cartea mea de interviuri Cutia Neagră, ed. Albatros, 1996. Agramat și manipulativ, Generalul vorbea mereu de „Domnu‘ rege” care a făcut și a dres, „împotriva poporului nostru”. Omul asuma cu mândrie patriotică întreaga operațiune, ascunzând implicarea directă a primului ministru Petre Roman și a președintelui Iliescu. Exclus ca ea să nu fi existat.
Ieșind de la generalul tembel, dar atât de potrivit și la locul potrivit, aflu că Andrei Pleșu și-a dat demisia din guvernul român în semn de protest față de înscenarea nopții trecute. A doua zi, la München, Ion Ioanid, colegul de radio și autorul extraordinarelor memorii „Închisoarea noastră cea de toate zilele” îmi spune că interviul cu generalul R. intră în antologia universală a propagandei delirante. Cu cât mai stupidă, cu atât mai eficientă. Dar de toate aceste lucruri, ne-am dat seama mai târziu. Nici azi nu suntem dumiriți.”
***
Dar a venit Paștele din 1992 și un milion de oameni au ieșit să-l întâmpine. Mai apoi, nu știm ce s-a întâmplat cu acel milion de oameni…
Citiţi şi
S-a dus în ceruri să se joace cu Regele Mihai?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
