Modista Gabriela Dumitran și pălăriile ei minunate

Când intri în micul atelier al Gabrielei Dumitran, privirile nu se mai pot opri într-un loc. Pălăriile te iau în primire înaintea pălărierului. Unele, gata, altele, încă pe drumul spre perfecțiune, dar toate atât de frumoase încât ai vrea să schimbi pe loc ceva în tine și simți cum prinzi curajul s-o faci. Pentru că pălăriile Gabrielei, simple sau sofisticate, cu toate zecile de ore în care le-a visat, decupat, modelat, cusut cu mâna, din fetru, mătase ori voal dintre cele mai fine, încep să-și spună poveștile din care parcă n-ai vrea să lipsească tocmai a ta…

Andreea Petrescu: Câte ore pe zi stai în atelier?

Gabriela Dumitran: Depinde. În general, de la 10 dimineaţa până pe la 7 seara. Dar sunt proecte pentru care lucrăm şi până la 4-5 dimineaţa. Nu ne desprindem de aici.

A.P: Ce înseamnă să te rupi de atelier?

G.D: Nu se prea întâmplă, niciodată nu mă desprind prea mult de tot ce înseamnă atelierul. Când nu sunt fizic aici, muncesc de acasă, la partea de marketing, la website, de care tot eu mă ocup. Oamenii spun mereu că, dacă eşti antreprenor, ai tot timpul din lume. Dimpotrivă. Pentru mine, atelierul şi pălăriile sunt un stil de viaţă, nu o meserie. Dacă plec din ţară de exemplu, de multe ori am de vorbit cu un producător de materiale, ori particip la o expoziţie, ori vorbesc despre lucruri care ţin de atelier. Cu prietenii, la fel. Mă gândesc la pălării, vorbesc despre ele, practic tot ce fac e o extensie a atelierului.

A.P: Ai şi momente de furie, în care abandonezi o pălărie sau vrei să renunţi?

G.D: Nu, niciodată nu abandonez un lucru pe care l-am început. E adevărat, sunt pălării care parcă au voinţă proprie, se împotrivesc, pur şi simplu nu vor să iasă. Dar am răbdare şi ne „înţelegem” până la urmă.

A.P: Că tot veni vorba, cum eşti ca om? Meticuloasă, ordonată, perfecţionistă?

G.D: (se întoarce către mama ei): Ia spune mamă, cum sunt? (zâmbeşte). Mi-e foarte greu să vorbesc despre mine. Da, sunt meticuloasă, mai ales aici, la atelier, sunt obsedată de detalii, văd lucruri pe care nu le mai vede nimeni. Sunt cusături pe care le refac şi de 20 de ori dacă n-au ieşit perfect… Nu fac niciun compromis când vine vorba de pălării.

A.P: Şi totuşi, nu asta stă scris pe diploma ta…

G.D: Am terminat Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, am făcut apoi un masterat în Resurse Umane. Am lucrat câţiva ani în domeniu, într-o companie. Nu era de mine. Când am plecat de acolo ştiam doar că vreau să lucrez cu mâinile. Am fost mereu un mic inginer, cu aptitudini de a repara, a meşteri, a construi şi în acelaşi timp mi-a plăcut, copil fiind, să tai, să cos. Îi tăiam mamei toate rochiile. Nu conta că mă înţepam, că aveam buricele degetelor roşii.

A.P: Când s-a produs switch-ul?

G.D: Se întâmpla prin 2008-2009, atunci am făcut prima pălărie, pentru o petrecere la care simţeam că lipseşte un accesoriu important. O păstrez şi acum, e o pălărie micuţă, cu bor şi o floare, făcută dintr-o bucată de fetru pe spatele unui vas de Jena, în bucătărie. Înainte să o fac, am căutat informaţii şi l-am descoperit pe Stephen Jones. Uitându-mă la pălăriile lui, mi-am găsit răspunsul la ce meserie voiam să urmez. Înainte de asta, timp de un an aproape, am făcut accesorii, mărgele, coliere, dar ştiam că e ceva de moment.

A.P: Cum s-au derulat lucrurile apoi?

G.D.: După prima pălărie, am început să citesc tot ce se putea citi în domeniu. A durat vreun an până să deschid atelierul şi vreo doi până am învăţat să fac totul, singură. Pe măsură ce citeam, exersam, descoseam pălării deja făcute, le studiam cusăturile…

A.P: Cred că e şi un pic de matematică în toată povestea…

G.D.: Da, categoric. Pălăriile sunt obiecte 3D. Întotdeauna, o pălărie, mai ales când vorbim de o construcţie, trebuie să ţină seama de reguli: balans, centru de greutate, să se aşeze corect pe cap. E o întreagă inginerie.

A.P.: E extraordinar că petreci atât de mult timp alături de mama ta, poate pentru alţi oameni ar fi un supliciu să lucreze în compania mamei. Cum trec orele, povestiţi, vă amintiţi, cum vă înţelegeţi?

G.D.: Lucrăm foarte mult împreună, ne sfătuim şi ne completăm foarte bine, ne înţelegem minunat.

A.P: În afară de mama ta, mai ai pe cineva care te ajută?

G.D.: Deocamdată nu. Sper ca anul acesta să ne extindem, să mai iau două colaboratoare. E  imposibil să găseşti oameni perfect pregătiţi în domeniu. Aş vrea să-mi iau două fete pe care să le formez eu. Eu am format-o pe mama, ea o să mă ajute să formez alţi oameni. Va trebui să renunţ la un moment dat la acest spaţiu, în care mă simt extraordinar de bine, dar nu mai avem loc. Sunt doar două camere…

A.P: Dar e un spaţiu în care inviţi oamenii să vadă cum se „naşte” o pălărie, care mediază legătura dintre tine şi ei. Cred că e şi un truc să-i chemi aici, e cu totul altceva decât să intri într-un magazin…

G.D.: Absolut. Celor care vin aici le arăt formele, le explic. Toată lumea e fascinată de universul ăsta. E foarte frumos să afli cum se face un obiect. N-aş rupe niciodată atelierul de partea de vânzare, îmi place ca oamenii să intre, să înţeleagă. Mai ales că pălăria nu e un accesoriu ieftin şi mulţi oameni se întreabă, mai ales cei care nu cunosc amănunte, de ce costă cât costă. Dar când vin aici şi află câte zile se lucrează la o pălărie, ce înseamnă să coşi totul ascuns, să stai concentrat 8 ore, cu mintea acolo şi nicăieri altundeva, să nu îţi permiţi niciun moment de neatenţie… Dacă eşti neatent o secundă, ai greşit şi ai stricat. Şi e câteodată imposibil să mai repari greşeala.

A.P: Care sunt pălăriile cel mai greu de făcut?

G.D.: Construcţiile. Durează şi cel mai mult. Ai partea de infrastructură, apoi toate aplicaţiile. Lucrez undeva la 4 zile la o construcţie. Pentru o capă de pene, de exemplu, am lipit 20 de ore, pană cu pană. Toate sunt greu de făcut. Toată lumea are senzaţia că o voaletă se face foarte uşor. Dar poţi să montezi la ea şapte ore, până o aduci la o formă care să stea frumos pe faţă, să nu facă umflături, să urmeze exact linia feţei.

Florile, iarăşi, sunt dificile, e o muncă de o migală extraordinară. Una poate să aibă şi o sută şi ceva de petale. Fiecare petală o decupezi, o umezeşti, o prelucrezi cu instrumente fierbinţi, o întorci, o apretezi, şi apoi le asamblezi pe toate, una câte una. Trandafirii sunt spectaculoşi. Avem 11 modele de trandafiri.

A.P.: De unde cumperi materialele şi cum se derulează procesul de selecţie? Pleci cu gândul că vrei un material anume, sau te inspiră uneori materialul şi apoi te gândeşti la o pălărie care ar putea rezulta din el sau din combinarea lui cu altul?

G.D.: În mod normal, în momentul în care încep să caut materialele, colecţia este deja definită. Dar se întâmplă uneori ca materialul cu care lucrez să-mi ofere mai mult sau mai puţin… El trebuie să susţină “arhitectura” unei pălării, să o îmbrace perfect, culoarea să îi definească forma, să îi “dea viaţă”…. Achiziţionez materiale din Italia, Franţa, Marea Britanie, Japonia.

A.P: What’s a woman… without a hat?

G.D.: Plictisitoare, poate… Pălăria îţi dă o putere incredibilă. Devii un personaj, poţi să fii orice. E accentul potrivit. Toţi ne jucăm în privinţa hainelor şi accesoriilor şi ne îmbrăcăm astfel încât să exprimăm ceva. Pălăria întregeşte tot mesajul.

A.P: E o dovadă de curaj pentru o femeie să poarte pălărie?

G.D.: E mai mult o chestiune de cultură. Au venit în atelier multe femei care nu purtaseră niciodată pălării şi care le-au descoperit abia atunci, ca apoi să ajungă să aibă zeci. Pălăria a revenit de câţiva ani în alte ţări şi mă bucur că s-a întâmplat şi la noi, pentru că a fost o ruptură în perioada comunistă, după ce, în interbelic, erau zeci de magazine pe Calea Victoriei şi femeile îşi cumpărau o pălărie pe lună sau chiar mai multe.

A.P.: Dar te-ai gândit vreodată la ce se întâmplă după ce o femeie pentru care ai creat o pălărie, pentru un eveniment să spunem, ajunge acasă şi o dă jos? Delimitează, un bor spre exemplu, un spaţiu interzis, în care un bărbat nu poate pătrunde decât dacă îndepărtează “obstacolul” din cale?

A.P.: Vorbind de bărbatul iubit… Crezi că în spatele oricărei femei puternice se află un bărbat care o susţine, o sfătuieşte, îi aduce un echilibru?

G.D.: Eu şi soţul meu formăm o echipă minunată. El m-a ajutat să-mi transform pasiunea, visul meu, atelierul meu, într-o afacere. Cu el mă consult când vine vorba de tot ce înseamnă strategie. Are mai multă experienţă şi este mintea mai calculată. Când le faci tu, eşti emoţional legată de ce faci şi e greu să accepţi anumite compromisuri.

A.P: A fost o dovadă de „rebeliune” să schimbi complet domeniul. Şi despre pălărie spuneai într-un alt interviu că exprimă azi rebeliune, extravaganţă… În ce sens?

G.D.: Din păcate, pentru generaţia mea, mai ales, pălăria e privită ca un accesoriu potrivit mai degrabă unei femei de peste 50 de ani. Aşa că mă gândeam, când am vorbit de extravaganţă, la copiii şi adolescenţii care îşi doresc să poarte pălării. E ceva cool pentru ei, mai ales că au ca modele vedete ca Madonna, care a purtat pălării dintotdeauna sau, mai nou, Lady Gaga, care e o inovativă. Pălăria a revenit în atenţia stiliştilor, nu mai există editorial în Vogue sau orice altă revistă de modă fără pălării. Galliano, de exemplu, care are un merit deosebit, nu doar pentru că l-a descoperit pe Stephen Jones, ci şi pentru că a readus pălăriile în prezentările de modă, nu iese niciodată din casă fără pălărie. Spune că ar fi ca şi cum ar ieşi din casă fără pantofi.

A.P: Ai observat şi înainte să începi să faci pălării că sunt din nou în vogă?

G.D.: De multă vreme e într-un crescendo purtarea pălăriei. De la lună la lună o adoptă tot mai multe femei. Şi n-a fost la voia întâmplării să mă apuc să fac pălării. Sociologic vorbind, era firesc ca pălăria să revină. Am şi crezut în asta, pe lângă faptul că m-am îndrăgostit de meserie.

A.P: Marchează pălăria o perioadă de prosperitate economică?

G.D.: Nu neapărat. Există perioade în care oamenii acordă mai multă importanţă propriei persoane. În perioade de criză nu mai cheltuie atât de mult şi aleg cu mai mare atenţie obiectele în care investesc, vor să se distingă din mulţime. De multe ori, oamenii îmi spun „Vreau o pălărie care să fie numai a mea, să o port tot timpul, să fie un simbol, oamenii să mă identifice cu acea pălărie”. Sunt oameni diferiţi, cu meserii diferite, care vor să devină personaje şi şi-au dat seama că pălăria îi poate ajuta să se distingă. Îşi pun amprenta asupra pălăriei şi viceversa.

A.P: Ai călătorit mult. Care e oraşul tău preferat?

G.D.: Parisul. Dar, că tot spuneam că nu mă despart niciodată cu adevărat de pălării… Chiar în februarie, am fost acolo, la târgul de materiale. Şi am observat că 5 din 10 femei purtau pălărie, spre deosebire de, să zicem, 2 din 10 aici.

A.P: Cum e atunci pălăria creată de Gabriela Dumitran şi adaptată noului mileniu?

G.D.: Tocmai pentru că generaţia noastră asociază atât de mult pălăria cu un obiect vechi, îmi doresc să fac pălării după metode tradiţionale, dar adaptate vremurilor în care trăim. Pălăriile sunt lucrate cum se lucrau şi acum 100 de ani, dar mereu mă gândesc că trebuie să aparţină secolului 21 şi stilului de viaţă de acum. Îmi plac la nebunie filmele din anii ‘40-’60, în care se purtau pălării. Mă inspiră şi româncele care trăiau flamboaiant, care erau creatoare de pasiuni şi deveneau inspiraţie pentru artişti geniali. Mă refer la Ana Brâncoveanu (Anna de Noailles), Martha Bibescu, Renée Perle, Regina Maria, Elvira Popescu, Alice Cocea, Maria Tănase, Henriette Yvonne Stahl… Sunt muze care au mişcat suflete şi minţi cu frumuseţea, eleganţa şi temperamentul lor magnetic. Iar, pornind de la modele pe care le purtau, în anii respectivi, noi putem reinventa.

A.P.: Cum te poate inspira un parfum să creezi o pălărie?

G.D.: Eu am învăţat foarte multe despre parfumuri de la o prietenă, care are magazinul de parfumuri Createur d’ Emotion. Am avut o obsesie cu un parfum care se cheamă Moulin Rouge, care îmi spune altă poveste de fiecare dată când îl miros. Iar de acolo poţi să faci o pălărie corset, o pălărie cabaret… Orice obiect poate fi transpus într-o pălărie, asta e şi frumuseţea acestui accesoriu. Iar cu parfumurile, am o sensibilitate olfactivă, e un univers care îţi creează o anumită stare, care te inspiră să lucrezi.

A.P: Special thanks to…?

G.D.: Mamei, soţului meu, care m-a încurajat tot timpul, şi care înţelege totul despre capriciile feminine. Ei au fost singurii care m-au susţinut la început. Dar, pe măsură ce lucrurile au evoluat, am adunat susţinători. Unul dintre ei a fost Connie Preda, care m-a ajutat acum doi ani să strâng voturi pentru un concurs, pe Facebook… Aşa ne-am cunoscut.

A.P: Despre ce era vorba?

G.D.: Era un concurs pe Talenthouse, al cărui premiu era un internship în atelierul lui Stephen Jones. Mi l-am dorit tare mult. Am lucrat o lună la pălăria respectivă, a fost o construcţie inspirată din secvenţa cu punga care dansează, din American Beauty. Am vrut aşadar să creez o pungă din dantelă, pe o platformă care imită asfaltul. N-am câştigat, dar am primit un feedback extraordinar şi a fost o experienţă pe măsură. Au concurat 700 şi ceva de pălărieri din toată lumea, unii dintre ei consacraţi. Eu am terminat undeva pe locul 22. Iar Connie, care era pe-atunci la Monte Carlo, când s-a întors la Bucureşti a vrut să mă cunoască. Și am rămas foarte bune prietene.

A.P: Te împrieteneşti cu femeile pentru care creezi pălării?

G.D.: Da, toate clientele mi-au devenit apropiate. Nici n-ar avea cum să fie altfel, pentru că, atunci când creez o pălărie, am mereu în minte persoana pentru care o fac. Aşa că mi-am dorit să le cunosc, să ştiu cum sunt, ce îşi doresc. Iar, dacă au fost cliente care mi-au cerut pălării care ştiam că nu li se potrivesc de fel, le-am spus. Din fericire, oamenii au încredere în mine, ştiu că nu fac compromisuri. Cât timp am făcut recrutări, am cunoscut tot felul de tipuri umane. Dar, deşi oamenii sunt aceiaşi în defintiv, contează foarte mult mediul în care îi cunoşti. Când vezi plăcerea cu intră aici sau cu care vorbesc despre ce îşi doresc, e cu totul altceva, sunt relaxaţi, deschişi… Contează să ştii ce îţi doreşti şi ce ţi se potriveşte. Trebuie să ştii să porţi o pălărie, să nu te poarte ea pe tine.

Pe Gabriela Dumitran o găsiți pe pagina de facebook, Millinery Atelier și de acolo, mai departe… 🙂

Citiţi şi

Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?

Le temps d’aimer – Fețele iubirii

Da, aceasta este Franța!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.