Familia mea a fost trântită la pământ după război, împreună cu toată clasa de mijloc, decapitată.
Descendente ale liniei Poenaru, străbunica și cele două personaje care mi-au amprentat copilăria – bunica mea enciclopedică, împreună cu sora ei (hippie înainte de vreme, medic, yoghină și neatașată de valorile materiale), adică femeile din linia mea maternă au fost întotdeauna ca un fel de far. Fratele lor, purtând însemnul militar al liniei masculine din care a apărut și mama, împreună cu ”fetele” vorbeau des despre Rege. Am înțeles, mai târziu, că fratele bunicii a avut o conexiune școlară cu Maiestatea Sa, căruia, conform etichetei, îi cereau, în derâdere, permisiunea să îi tragă un șut în fund pentru a soluționa disputele specifice vârstei.
Povești pline de culoare, despre o strălucire astăzi stinsă, împreună cu porțelanurile și bijuteriile pierdute în deriziunea talciocului, pentru un bănuț de mâncare, după ce bunicul a fost încarcerat și a murit, nu știm când și unde, din cauza condițiilor de detenție. A fost unul dintre cei cinci care alcătuiau ”board”-ul Băncii Naționale și care au fost arestați înainte de ”stabilizare”. Trei dintre ei au scăpat cu viață. Nu și bunicul, a cărui amintire plutea ca o durere secretă, ferecată, în casa în care bunica îi născuse primul copil, ca și pe următorii doi și în care, apoi, venisem și noi, generația viitoare.
Bunica și sora ei, nașa mea, îmi cântau. Ariile de operă, înainte să mergem la spectacole (probabil de aceea am o problemă cu vocea umană în muzica cultă). Dar, zilele astea, după ce un sicriu închis a aterizat în țară, însoțit de o coroană mică din flori albe și de o coroană de oțel, am auzit, realizez, pentru prima oară imnul regal cântat oficial. Și, de sub pătura prăfoasă a uitării, am re-auzit cele două voci de băbuțe cochete care se numeau una pe alta ”baby” într-o vreme în care pentru asta puteai fi arestat. În care, dacă aveai plete sau un tricou cu un înscris pe el, puteai fi reținut și trecut prin procedură penală. Și m-a izbit o imagine puternică, în holul casei, lângă scări, când ne încălțam să mergem undeva, nu mai știu unde. Probabil, în amintirea asta nu aveam mai mult de 5-6 ani. De după firele de praf care pluteau în razele soarelul care intrau prin geamurile micuțe de deasupra ușii s-au desprins, iar, cele două voci subțirele, cântând Imnul regal.
L-am recunoscut ascultând la știri fanfara. M-a trimis direct înapoi, la glasurile celor două semi-mame ale copilăriei mele, la felul în care purtau mănuși și iarna, și vara, la ecoul unei vieți dispărute în tsunami-ul istoriei – cu casele și viile naționalizate, cu bunicul în pușcărie și verișoara mamei la Canal (păcătuise enorm, avea pe birou poza regelui, așa că a fost deportată, ca medic, să vadă ororile lucrărilor grandomane ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, să repare, dacă mai putea, oameni cu membre sfârtecate de lamele buldozerelor sau să asiste, neputincioasă, la moartea celor zdrobiți de valurile de pământ, până norocul a salvat-o, căci a înnebunit și a scăpat cu internarea psihiatrică de niște luni de zile).
Citiți și Prima zi de doliu
Și am realizat că acest cântec, pe care îl recunoșteam în alămurile fanfarei, a însoțit familia noastră, lovită ca de tun, în coaste, repetat: era imnul lor de Rezistență. Înțelegeau ce oroare este regimul comunist și îi țineau piept în felul lor, cântând acest imn și povestind, de fiecare 10 mai, despre cum îmbrăcau ele primele rochii de mătase pentru paradă. Simt acest cântec, mai mult ca pe orice altceva, ca pe o legătură secretă cu generațiile de sacrificiu. Îl aud rezonând în fotografiile de la Paris, cu bunica și bunicul, în 1939, prin primăvară, cu paltoanele lungi, elegante, fericiți – nu aveau nicio grijă, mama se pornise pe drumul spre Pământ – și mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă, deși îi bătea gândul să rămână acolo, nu ar fi revenit la București din cauza sarcinii și a războiului iminent.
Un rege exilat, pentru care, însărcinată în câteva luni și cu conștiința difuză a valorii injectate în subconștient, din copilărie, m-am urcat în primăvara lui ’92, ajutată de ceva bărbați zdraveni, pe un chioșc de ziare ca să îl văd pe Majestatea Sa, revine acum în țară, în Spirit, căci corpul atât de loial l-a părăsit, în fine, și la această Plecare singurul lucru care mă marchează este golul care se cască între mine și cei pe care i-am iubit. Care, la rândul lor, L-au iubit.
Mă bucur de funeraliile naționale, comemorarea acestei legături secrete și restaurarea adevărului.
Deplâng un sfârșit: alămurile oficiale sună foarte dogit. Noroc cu florile și lumânările oamenilor, noroc cu Prezența de Sine Național pe care acest eveniment a readunat-o, ca pe o Înviere de Paști, în ciuda mizeriei și deriziunii din care, la începutul istoriei Hohenzollernilor în România, acești monarhi ne-au salvat odată, demult, când regii nu erau persona non grata, Parlamentul reprezenta voința națiunii, iar media nu căuta audiență cu subiecte grav-solemne… Poate că ne stă în putere să ne mai deșteptăm încă o dată.
Însă cel mai important, dincolo de dispariția unei legături fizice, este că amintirea resuscită magia existenței, că atâta vreme cât ne amintim, nimeni nu e, de fapt, mort: rațiunea secretă a pomelnicului românesc mă face să scriu despre toate acestea, pentru că, astfel, prin acest act magic, toți cei pomeniți nu mai mor. Niciodată.
Pe Andreea o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
