Aveam mereu acelaşi vis, purtam pe degetul arătător un inel butucănos, o piatră de culoare roşie, cât o nucă. Glasul de dincolo de închipuire îmi spunea că e jasp. Jasp, o piatră pistruiată. O piatră a celor sub sceptrul lui Marte. Cu dâre de fier, foc fierbinte. Căutând pe internet, am găsit inelul. Stătea pe raft, departe, în Australia. Ce aştepta? Ce mă aştepta? L-am adus acasă. Jaspul roşu e un simbol al iubirii, iubirii de om, de aproape. La începutul timpului a fost una din pietrele semipreţioase aleasă să împodobească veşmintele înalţilor preoţi. O voce din Univers mă condamna la iubire. Apoi s-a îmbolnăvit tata. Cancer. Descoperit la final. De câte ori puneam inelul pe deget, nu mi se potrivea decât pe arătător, ca în vis, era prea mare pentru inelar, îmi era rău. Parcă ardea. Când a murit tata, l-am aruncat într-un sertar. Dar el se ruga de mine. Nu ştiu dacă pietrele tămăduiesc, nu ştiu dacă există rai, nici iad, ştiu că am suflet şi minte. Mintea mea caută leac pentru suflet. Umblă în cotloanele Universului, cât de infinit, ca să găsească leac şi linişte. Dar viaţa e nelinişte şi întoarce în noi iubire. Iubire de tot şi de toate. Mintea noastră luptă să ne ajute şi atunci când noi dezarmăm, renunţăm.
Când am nevoie de mine, îmbrac inelul pe deget şi îl las să mă asculte. Mă curăţă de urât. Sunt lucruri mici pe care le vedem cu greu în jurul nostru, sunt lucruri mari care ne fascinează, dar contează prea puţin. Între toate inelele mele scumpe, cel mai ieftin lămpaş e inima asta de jasp, ţine flacăra vie.
Se spune că dacă îţi dai jos de pe deget inelul de cununie, binecuvântat de biserică, căsnicia se clatină şi se dărâmă. L-am ţinut cu atâta încăpăţânare, că atunci când aproape îmi muşca din carne au fost aproape să-l taie. Un bijutier s-a căznit să-l înduplece să se lase de mine cu apă şi balsam de păr, vâscos şi alunecos. S-a temut că foarfecele m-ar răni. Am refuzat să-l lărgesc, aveam să mă întorc în prinsoarea lui după naştere. Căutând soţului meu de atunci un cadou, el era un ametist, nu găseam niciodată nimic să-l definească. Singurele care se potriveau gusturilor mele erau safirele. Safire albastre, galbene, chiar roz. Mi se umplea viaţa de safire. Încet-încet am început să locuiesc în safir, ametistul îşi strângea lumina violacee, să plece. Safirul e guvernat de o planetă ce mă urăşte. Da, şi planetele au colţi şi când se amestecă furioase în viaţa ta, de regulă retrograde, eşti lovit fără să le pese. Mintea mi-o luase feng-shui, în traducere părtinitoare hai-hui. Cum altfel! A apărut în viaţa mea îmblânzitorul de safire. Morocănos, răutăcios, rece ca noaptea pietrelor astea scumpe. O piatră scumpă safirul, scumpă şi îngâmfată.
Am uitat să spun, eu sunt diamant. I-au trebuit carbonului milioane de ani să mă îmbrace în răbdare. Strălucirea e un dar, dar muchia mea, aţâţată, taie.
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
