Sunt cărţi care te prind de la prima filă, pe care nu le poţi lăsa din mână decât atunci când ai întors-o şi pe ultima şi ştii tot: cine este criminalul şi care a fost motivaţia lui. Aşa păţesc de fiecare dată cu misterioasele crime imaginate de Agatha Christie. Cu 66 de romane poliţiste, 14 colecţii de povestiri şi două personaje memorabile, este astăzi unul dintre cei mai citiţi autori din lume. Guinness World Records o plasează pe locul al treilea în topul publicărilor, după Biblie şi William Shakespeare.
Născută în 1890, Agatha Mary Clarissa Miller n-a primit o educaţie formală, învăţând să scrie şi să citească singură la 4 ani. Matematica a învăţat-o cu ajutorul poveştilor didactice inventate de tatăl ei şi, dacă nu ar fi descoperit scrisul, probabil că ar fi făcut carieră în muzică, fiind pasionată de pian şi operă. După ce a refuzat câteva cereri în căsătorie, Agatha s-a căsătorit cu Archibald Christie în 1914, în ajunul Crăciunului. Mama ei nu era deloc încântată de partidă, tânărul locotenent fiind rezervat şi serios, în timp ce Agatha era o fire emotivă şi romantică. Cinci ani mai târziu, cuplul a avut primul copil: o fetiţă, botezată Rosalind Hicks.
În timpul Primului Război Mondial s-a înscris soră voluntară în spitalul din Torquay, scriind că e „una dintre profesiile cele mai pline de satisfacţii pe care o poate alege cineva”. Mai târziu, a lucrat în farmacia spitalului, o slujbă care a ajutat-o în carieră pentru că în romane a descris de multe ori crime realizate cu ajutorul otrăvurilor. S-a apucat serios de scris după provocarea lansată de sora ei mai mare, Madge, care i-a spus că nu e în stare să termine un roman.
A fost nevoie de câţiva ani pentru ca primul volum să fie publicat, însă, cum criticile au fost favorabile, iar otrăvirea victimei a fost atât de bine descrisă, Agatha a avut onoarea fără precedent de a primi o recenzie la „Misterioasa afacere de la Styles”, în Jurnalul Farmaceutic. Acest prim roman din 1920 l-a introdus în scenă pe faimosul detectiv Hercule Poirot, care mai apoi a apărut în 33 de romane şi 54 de nuvele. Celălalt personaj celebru al Agathei Christie, domnişoara Marple, a apărut pentru prima oară în „Clubul de marţi seară” din 1927 şi se pare că a fost construit după personalitatea bunicii autoarei.
În 1926, după 12 ani de mariaj, soţul a mărturisit că e îndrăgostit de altă femeie şi i-a cerut divorţul. Cum Agatha era decisă să nu i-l acorde, cei doi s-au certat, iar Archie a plecat de acasă în seara de 8 decembrie 1926, să-şi petreacă sfârşitul de săptămână cu amanta. În aceeaşi seară, scriitoarea a dispărut de acasă, lăsând doar un bilet prin care îşi anunţa secretara că pleacă din Londra la Yorkshire. Dispariţia ei a creat o adevărată isterie printre fani şi, deşi în zonă a fost organizată o adevărată vânătoare, scriitoarea nu a fost găsită. Unii şi-au zis că e probabil vorba de o cădere nervoasă, exacerbată de moartea mamei ei şi de infidelitatea soţului, ambele lovituri primite în decurs de nici un an. Alţii, în schimb, erau convinşi că totul n-a fost decât o tentativă ieftină de a-şi face publicitate sau chiar o modalitate de a-şi compromite soţul adulterin, făcându-i pe poliţişti să creadă ca ar fi ucis-o. Dovezi că Agatha ar fi făcut totul ca să-şi pună în încurcătură soţul există, dar probabil că scriitoarea nu s-a gândit ce întorsătură vor lua lucrurile, a intrat în panică şi i-a fost frică să se mai întoarcă acasă.
Abia pe 19 decembrie a recunoscut-o cineva: stătea la un hotel din Harrogate, sub numele de Teresa Neele (ce să vezi, Neele era chiar numele amantei! :)). Doi doctori au diagnosticat-o ca suferind de fugă psihogenică, însă ea nu a oferit vreun motiv pentru fugă, pretinzând că şi-a pierdut memoria. Dispariţia sa rămâne un mister, pentru că nici Agatha Christie, nici nimeni din cercul ei de apropiaţi n-a mai vorbit niciodată despre cele 10 zile. În 1928, când a acceptat în sfârşit divorţul, avea publicate 6 romane şi o colecţie de nuvele. Doi ani mai târziu, l-a întâlnit pe arheologul Max Mallowan, în timpul unei călătorii la Ur, Mesopotamia. Relaţia a fost de la început aventuroasă: el a invitat-o la o călătorie prin deşert, însă maşina s-a blocat în nisip şi au aşteptat să fie salvaţi. Au continuat apoi să călătorească pe continentul european, dar, când au ajuns la Atena, Agatha a primit o telegramă prin care era anunţată că Rosalind e bolnavă. Cum îşi luxase glezna în capitala greacă, nu ar fi putut să ajungă singură înapoi în Anglia, aşa că Max s-a oferit s-o ajute. După ce a ajuns în Anglia, a cerut-o de nevastă. Era cu 14 ani mai în vârstă decât el şi, întrebată dacă nu se teme de urmările acestei diferenţe de vârstă, scriitoarea a răspuns: „Tocmai de aceea am şi ales un arheolog, deoarece, prin natura profesiei sale, cu cât înaintez în vârstă, cu atât mă va găsi mai atrăgătoare.”
Poirot şi domnişoara Marple
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Agatha Christie a scris două romane, „Draperia” şi „Crima din trecut”, adică două ultime cazuri care pregăteau ieşirea din scenă a personajelor Hercule Poirot şi Jane Marple. Ambele manuscrise au fost sigilate într-un seif la bancă, unde au rămas timp de 30 de ani. Abia spre sfârşitul vieţii, scriitoarea a acceptat ca ele să fie publicate, după ce şi-a dat seama că nu va mai putea scrie din cauza bolilor de care suferea şi că trebuia să încheie într-un fel cariera personajelor.
Poirot este singurul personaj fictiv care a primit un necrolog în The New York Times, pe 6 august 1975, după publicarea volumului „Draperia”. Văzând că un roman scris în urmă cu trei decenii a avut succes, scriitoarea şi-a dat acordul şi pentru publicarea celui de-al doilea roman, dar a murit în ianuarie 1976, înainte de tipărirea cărţii. Asta ar explica şi micile inadvertenţe pe care scriitoarea n-a mai apucat să le corecteze înainte de publicare. Domnişoara Marple n-a avut parte de necrolog şi pentru că ea a ajuns mai bine decât Poirot – după ce rezolvă ultimul caz se întoarce liniştită la viaţa ei din St. Mary Mead. Nu a sfârşit omorâtă, pentru că Agatha Christie o simpatiza, spre deosebire de detectivul belgian de care se plictisise, întocmai cum a păţit Sir Arthur Conan Doyle cu al său Sherlock Holmes.
Încă de la sfârșitul anilor ‘30, scriitoarea mărturisea în jurnal că îl găseşte pe Poirot „insuportabil”, iar în anii ‘60 scria că e un „ticălos egocentric”. Cu toate acestea, a rezistat tentaţiei de a-l omorî câtă vreme încă mai era popular, aşa cum a făcut Doyle cu Holmes. De fapt, Christie se considera o povestitoare a cărei slujbă era să distreze publicul. Iar publicul îl plăcea de Poirot.
În schimb Christie o plăcea pe domnişoara Marple şi nu şi-a alăturat niciodată cele două personaje-vedetă pentru că Hercule Poirot, „un egoist desăvârşit, nu ar sta să asculte cum să-şi facă meseria sau să accepte sugestii de la o domnişoara bătrână”, credea autoarea.
Pentru niciunul dintre personaje, Agatha Christie nu avea o reţetă anume. Nu ştia de unde îi vin ideile pentru o nouă carte, iar ginerele ei povestea că nu o vedeai niciodată scriind, că nu se retrăgea într-un birou cum fac majoritatea scriitorilor. Asta pentru că înainte să umple foile de hârtie, avea deja acţiunea, personajele şi vinovatul în minte. „Intriga îmi vine în cele mai ciudate momente – când merg pe stradă, când mă uit la pălării într-un magazin… deodată o idee minunată îmi vine în minte”, spunea ea. De altfel, aşa s-a întamplat cu cel de-al doilea roman, „Adversarul secret”, care a pornit de la o conversaţie auzită într-un magazin de ceaiuri.
Fină observatoare a societăţii, Agatha Christie asculta mai mult decât vorbea şi vedea mai mult decât lăsa să se întrevadă. Aşa că i-a fost uşor să se inspire din viaţa reală: personajele din cărţile ei îi erau deja cunoscute, le studiase printre prieteni, erau rudele cu care crescuse, iar locurile unde sunt plasate crimele le ştia din nenumăratele călătorii pe care le-a făcut cu soţul ei. E drept că unii critici o consideră mai degrabă talentată la proiectarea crimei, atentă la detalii şi indicii, în niciun caz înzestrată cu vreun talent literar. Dar totuşi, oamenii îi citesc cărţile pentru misterul care înconjoară cazurile, pentru suspans şi încercând să ghicească vinovatul, întocmai ca într-un serial poliţist reuşit.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
