Ajunseseră la Bucureşti, târziu, în noapte, iar oraşul părea întunecat şi mort. Bătrânul era amorțit de oboseală, dar văzu cum maşina se opri undeva, pe o străduță frumoasă, veche, dar cam prea plină pentru aşa o oră în noapte, strada Mătăsari.
După ce dispăruse preț de câteva minute, Streinu venise şi îl condusese, trecând printr-o curte lungă în care femei, mai mult dezbrăcate, se tocmeau cu bărbați, încă îmbrăcați, într-o cămăruță mică în care mirosea a parfum ieftin. Airinei nu comentă nimic. După ce Streinu îi spuse că va primi de mâncare în cameră, stabiliseră că a doua zi, la ora 8:00 de dimineață, Streinu îl va lua pe Airinei şi vor merge la tribunal. Apoi uşa se închisese şi rămăsese singur. Absolut singur într-o cameră. Era o senzație unică! Nu fusese niciodată singur într-o cameră! De când îşi putea aminti, locuise doar în saloane comune, în care intimitatea nu putea rezista. Și îi era ruşine să recunoască, dar simțea în jurul lui miros de femeie, şi îşi dădu una după ceafă, pedepsindu-se pentru ceea ce simțea şi începea să se vadă.
„Trăiesc”, îşi spuse aşezându-se comod, îmbrăcat în cojoc, în patul mic al dormitorului. Adormi imediat. În somn, i se păru că intră în încăpere o cameristă şi că îi spunea „Coborâți, domnu’?”, iar el îi răspundea „Imediat, Sevastițo, pune o cafea până atunci!”
Se trezi şi simți miros de cafea. Deschise ochii şi văzu o femeiuşcă tânără şi slabă, ascunsă într-un halat de molton, aşteptând cu o linguriță lângă o spirtieră ca a lui.
Airinei nu se sperie. Era obişnuit să se trezească între oameni necunoscuți. Fata, că mai mult o fetiță era, se scuză:
– Iertați-mă, dar asta e de obicei camera mea şi aici am lucrurile, şopti. Sper să nu mă spuneți…
Nicolae Airinei realiză exact unde se afla, adică într-o casă de toleranță, şi o întrebă:
– Parfumul ăsta e parfumul tău? Ea încuviință din cap cu mândrie şi spuse:
– Da, are mirt, esență de lămâie şi iasomie… e frumos, nu?
Airinei văzu că existau pe lume oameni mai nefericiți decât el, aşa cum era fetişcana asta, care se prostitua. Era extrem de bizară senzația asta.
– Știi, am auzit ce vorbeai în somn şi o chemai pe una, Sevastița. A fost iubita ta? întrebă fata, că şi eu am o bunică Sevastița, dar a mea e o zgripțuroaică, o femeie fără suflet, care m-a adus aici la 14 ani.
Fata puse două cafele cu caimac în două cănițe din plastic verde şi se aşeză în scaun în fața lui Nicolae Airinei.
– Sevastița mea, povesti ea în timp ce bea cafea şi legăna picioarele, a fost mare, zice că a lucrat într-o instituție secretă, că l-a cunoscut pe însuşi Stalin, şi ăsta cică a fost un tip foarte important, presupuse ea. Are nişte bijuterii hoaşca asta, ceva nemaipomenit, se bucură ea de conversație, ea zice că sunt „de familie”, când se fasoleşte cu ele, dar n-are ea față de aşa ceva. Mi-a zis odată Gogu, administratorul stabilimentului, că bunica a furat bijuteriile alea dintr-o casă, în care a lucrat, dar nu cred io că la alt bordel avea cineva asemenea bijuterii, judecă femeiuşca.
Airinei îi zâmbea. „Are ceva încă cinstit în ea, fata asta!” îşi zise, şi îi zâmbi.
– Și tu cum crezi că a fost, de unde are bunica ta bijuteriile?
Fata îl privi ca şi cum nu înțelegea cum de Airinei nu vedea ceva evident.
– Le-a furat, bineînțeles!!! Doar ce credeai? îl provocă ea pe Airinei.
– Eu de unde să ştiu? o tachină bătrânul.
– Uite, am să îți arăt ceva, doar aşa, să te conving că am dreptate, dar să nu mă spui, îl mai rugă odată. Airinei o văzu sărind în fața lui, lăsându-se în jos şi se panică simțindu-şi bărbăția din nou, fapt care îl făcu să i se înmoaie picioarele şi să cadă în fund pe pat, dar fata îşi băgă capul sub mobilă şi scoase de acolo o cutiuță mică. O deschise repede urmărind uşa cu colțul ochiului:
– Crezi că bijuteria asta, pe care am furat-o de la ea şi nici măcar nu şi-a dat seama că lipseşte, a fost a unei femei ca noi? întrebă ea mai mult retoric.
Airinei se uită la obiectul din cutie şi văzu un ineluş fin din aur, lucrat cu briliante şi cu un smarald frumos în formă de lacrimă, mare cât un bob de grâu timpuriu. Fata îi trase inelul din mână şi trânti cutia sub pat. Pe scară se auzeau paşi şi voci vesele, bărbăteşti.
– Eu aş vrea să intru la Lola, se auzi un bariton, dar imediat o femeie îi corectase traiectoria, spunându-i:
– Lola este indisponibilă trei zile, din păcate, dar vă asigur că fata cea nouă, venită din minunata Moldovă, va fi mai mult decât satisfăcătoare!
Știți, se pricepe şi la…
Femeia vorbise mai încet şi nu se mai auzise la ce anume se pricepea fata cea nouă, dar Lola îi şopti:
– Mă cheamă Lăcrămioara, nu Lola, dar asta e doar aşa, un nume de scenă. Când o să fac 26 de ani, o să mă mărite bunica şi pe mine, la fel ca pe celelalte, cu anunțuri matrimoniale în țările nordice, dacă suntem cuminți, şi în țările calde, dacă nu suntem cuminți…
– Cum aşa? Airinei era nedumerit.
– Păi, explică ea, în nord, în țări ca Suedia, Norvegia, Danemarca, Albania, există legi care apară femeile şi nu pot să le bată rău bărbații, nici să le muncească peste poate, aşa că acolo e bine, dar în țările calde, unde femeile nu au drepturi, bărbații pot să le facă orice… înțelegi? se înveselise ea fără motiv.
– Și cine ți-a spus că Albania e în nord? se miră Airinei.
– Am învățat eu, se mândri Lola, că o fată trebuia să plece în Suedia şi înainte cu o zi de asta a prins-o bunica Sevastița că se pupa cu unu’ care nu plătise, şi i-a zis „Bravo, acu’ o sa-ți fie şi mai bine! Pentru că m-ai înfruntat, o să pleci în Albania!” Aşa i-a zis, şi nu am mai văzut-o de atunci, cred că îi e bine pe acolo.
Fragment din romanul „Jupânul”
Guest post by Corinne Rákóczy
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
