Toate prietenele mele au visat de când le știu să fie mirese. Unele încă o mai fac și azi, deși sunt trecute deja printr-un divorț. Numai eu… nu! Cumva ideea de nuntă mă speria chiar mai tare decât cea de căsătorie. Poate tocmai pentru că reprezenta tocmai momentul zero al acesteia, nu știu ce să zic, cert este că nu mă vedeam deloc mireasă, deși toate acele tradiții la nuntă despre care citisem mi se păreau absolut fascinante. Cu condiția să nu le trăiesc pe propria piele.
Asta nu înseamnă însă că nu sunt azi căsătorită și cu nunta la zi. Adică făcută. Numai să vedeți cum. După ce l-am cunoscut pe el și ne-am cam dat noi seama încotro ne îndreptam, mai ales că deja purtam pe deget inelul de logodnă, panica mea deja nu mai cunoștea limite, așa că mi-am luat într-o zi inima în dinți și i-am mărturisit că eu poate c-o să mă mărit cu el, dar nuntă sigur n-o să fac… Nu voiam nici rochie de mireasă, nici petrece și nici invitați mulți, nici tort supraetajat, nici lăutari, nici mireasă furată și nici… nimic! Evident că mărturisirea mea l-a derutat complet. Cumva avea senzația că, de fapt, m-am răzgândit și că inventasem toată povestea asta doar ca să nu ne mai căsătorim.
Mă aflam, așadar, într-o situație cât se poate de ciudată… Nu voiam să-l pierd, dar nici nu mi se părea corect față de viitorul nostru să-l încep cu un compromis. Așa că, până la urmă, am reuși să-l conving că nu era vorba de nicio răzgândire, ci doar de, să-i spunem, frica mea de a fi mireasă. Așa că am stabilit după cununia civilă și cea religioasă să facem doar o petrecere între prieteni și nimic mai mult. Marcam momentul, iar eu scăpam de nuntă. Simplu și frumos, corect? Teoretic! Practic, lucrurile s-au desfășurat… altfel!
După cununia civilă, în cele două ore pe care le aveam la dispoziție (pentru poze, m-am gândit eu), am fost luată pe sus și în loc să ajungem în parc, am ajuns acasă la nași, acolo unde mă aștepta o ditamai rochie de mireasă și bucuria de copil năstrușnic din ochii celor ce puseseră la cale tărășenia. Rochia îmi venea bine, nu degeaba îmi răscolise nașa dulapul în zilele premergătoare evenimentului și eu, inocentă, chiar o crezusem că vrea să mă ajute să-mi aleg ținutele pentru eveniment. Am îmbrăcat-o, cu teamă, dar și cu emoție. Pusă în fața faptului împlinit, lucrurile s-au văzut dintr-o dată, într-o lumină nouă. Așa că, împopoțonată, am ajuns la biserică pe ultima sută de metri. Proaspătul meu soț a mimat bine surpriza (ca să aflu ulterior că el a fost „capul răutăților”) și m-am măritat ca la carte. Desigur, mă așteptam ca șarada să se încheie aici, însă nu am scăpat așa ușor. „Mica” noastră petrecere s-a dovedit a fi ditamai nunta. Cu de toate, da. M-au dus într-un local mare și acolo, pe lângă cei câțiva prieteni pe care îi invitasem deja, am avut, hmm, să zicem surprinderea să văd că sunt înconjurată de mulți, mulți oameni, majoritatea cunoscuți. Majoritatea. Unde să mai fi fugit? M-am gândit că era, totuși o idee cam târziu. Și uite așa am fost și mireasă… Și să vă mai spun ceva. Acum, când mă uit în urmă, nu regret deloc. Dimpotrivă! Chiar am niște amintiri fabuloase…
Citiţi şi
Împreună până se va face târziu în noi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
