Fără să vreau ajung tot la memorialistică, și vă mărturisesc faptul că încă de când eram copilă am fost fascinată de mirese. Mi se păreau vrăjite, ireal de frumoase, iar alaiul care întotdeauna le însoțea dănțuind și chiuind vesel ca un decor de opera buffa, le dădea un plus de măreție și de spectacol. De fapt, cred că asta era imaginea mea despre nunți: zâmbete, bucurie nestăpânită, larmă, paiete sclipitoare și dans. Și dropsuri colorate aruncate peste tot. Era parcă o mare de șoapte și de complicități, de râsete și de priviri încrucișate timid care se rostogoleau și se întâlneau din când în când către ea, mireasa. Oare să fi fost recuzita și toaleta vinovate de intensitatea și de emoția momentului, pentru că, uneori, chiar și fetelor cunoscute de la noi de pe stradă – altminteri fade și chiar banale – li se întâmpla această frumoasă preschimbare, iar rochia de mireasă le transforma în ceva ireal si strălucitor și intangibil nouă, copiilor. Ba chiar și Crina – tânăra de la etajul trei care șchiopăta și pe care natura o înzestrase ceva mai puțin – a fost o mireasă superbă! Eram o mână de copii răutăcioși care ronțăiam pe casa scării biscuiți rotunzi și tari… îmi amintesc cum s-a apropiat de noi atunci Crina, mireasă fiind, și, cu o mână înmănușată în tul fin, ne-a atins în timp ce ne oferea bomboane de mentă dintr-un coșuleț de hârtie argintie. Nu, acum nu se mai vedeau mâinile sale reci și pline de pistrui, acum era frumoasă și când s-a depărtat de noi ne-a lăsat vrăjiți și mici într-un nor răcoros. Ghemuiți acolo o urmăream cum dansa regal pe casa scării, cu pantofi mici de atlaz desprinși parcă dintr-un tablou de Watteau, și cu câtă grație cobora treptele pe care numai cu câteva zile în urmă își pierduse șlapii…
Asta se întâmpla demult, acum mai bine de două decenii, dar fascinația mea pentru mirese a rămas. Nu știu cât mi-a indus vreodată ideea de puritate, de frumusețe castă și cuminte, însă întotdeauna am simțit că rochia de mireasă are ceva magic. Avea puterea să te preschimbe pentru o noapte într-un personaj fascinant și căutat de toate privirile, erai mireasa din decorul respectiv, din acel moment și din acea biserică. În fine, nu despre Crina intenționam să vă povestesc, deși am să mi-o amintesc întotdeauna (ba chiar în momentul în care mi-am strâns corsetul înainte de propria mea cununie, gândul mi-a zburat la ea și cu un surâs am conchis că „Așa trebuie să se fi simțit și Crina!”…) – ci despre acel je ne sais quoi al rochiei de mireasă. Transfigurarea pe care o producea m-au emoționat întotdeauna și fie că se numea Alina, sau Mihaela sau Crina – toate își pierdeau propria lor identitate și pentru o noapte deveneau „mirese” și-atât! Iar taina cuminte și tămâiată din pronaos cînd ți se așeza pe cap o cununie ca o coroană imperială întărea subtil sentimentul comuniunii cu irealul.
Acum doi ani am văzut undeva o rochie de mireasă care mi-a rămas în suflet. Pe posesoarea ei nu mi-a fost dat să o cunosc, și nici nu aș fi avut cum, trăise pe la 1930, o chema Lena (cel puțin așa mi-a explicat într-o engleză răgușită ghidul Muzeului de Etnografie din Nessebar) era de prin partea locului și avea casă „behind the church” (atunci a făcut un gest scurt cu mâna spre biserica Sfântul Ștefan). Rochia era pe un manechin de lemn, într-o încăpere de muzeu cu aspect rustic, tradițional bulgăresc, undeva chiar în fața ferestrelor. După ce mi-a prezentat indicațiile de vizită, ghidul a coborat. Apoi a fost doar liniște, din când în când se mai auzeau pescărușii. Am privit pe la colțul unei perdele cu țesătură tare de ață – printre frunze de smochin și căsuțe pietruite se zărea un colț albastru de mare. Undeva jos, într-o curte întunecată, o fetiță se juca cu un pui de pisică. Impasibilă la mirosul mării dar și la cel de kavarmă care pătrundea discret prin cercevelele ferestrelor, rochia trona pe manechin. Și avea o maiestate anume. Chiar și fără Lena, fata de acum 80 de ani care locuise lângă biserică, fără alaiul zgomotos care probabil o însoțise, ba chiar și fără mirele ei care cu siguranță își petrecuse brațul pe talia îngustă – rochia era nemișcată și frumoasă. Fusese îmbrăcată și adorată, cu siguranță dansată și apoi dezbrăcată într-o dimineață clară și acum părea că privește castă de pe manechinul de lemn. Mi-ar fi plăcut să-mi fie mai aproape, să simt dacă este rece sau fină, deși știam că este interzis. Am petrecut-o doar minute în șir cu privirea, i-am trasat contururi imaginare de la un pas, i-am zâmbit și mi-am înclinat capul. Nu puteam însă să o ating… Era magică!
Pe Simona o găsiți și aici.
credit foto autoare @Barna Nemethi, Curtea Veche Publishing
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
