Azi e suficient să scrii titlul corect și îți vine filmul acasă pe ecranul monitorului în câteva clipe. Dacă vă decideți să-l vizionați gâdiți-vă la el nu ca la un blokc-buster, ci la la un album de famlie pe care l-ați găsit într-o ladă a sufletului, pitită acolo dintr-o altă viață, dintr-o altă copilărie.
Filmul are o calitate specială, pe care nu o prea întâlnești la alte story-uri din ziua de azi: poate să facă din Spiritul Crăciunului sau milostenia Paștelui (când vrem să devenim mai buni ciclic, că așa e tradiția) ceva care să fie o alegere, un sentiment, o bucurie personală. „Miracol la Milano”, filmul lui de Sica, este o capodoperă pentru toate buzunarele minții și orizonturile culturale. Inteligenții și mai puțin, scuze, cei excepțional de dotați… o pot înțelege.
Nu are importanță dacă nu știi că filmul este o artă sau nu știi să citești. Povestea trece dincolo de ecran direct în sufletele tuturor fără efort… și fără întrebări existențiale întortocheate. „Miracol la Milano” este o capodoperă fără secrete. Este basmul universal despre om și omenie spus cu simplitatea unuia care știe tot despre uneltele de expresie ale fimului, dar e interesat nu de propria virtuozitate, ci de claritatea și curățenia imanigilor prin care spune ce are de spus. Și credți-mă că ce are de spus sunt lucruri importante pentru noi toți.
Cred că în afara celo cărora le crește erudiția peste noapte și dă pe afară, așa că trebuie să se scobească în nas ca să poată respira, toți ceilalți se îndrăgostesc de acest film. Scenariul pleacă de la o povestire a lui Cezare Zavattini: „Toto cel bun” – dar chiar dacă e vorba de un mare scriitor, clipe de grație ca acelea în care a imaginat narațiunea vin poate odată în viața unui creator. Dacă nu știți, vă spun eu, Zavattini e un mare prozator italian, unul dintre părinții neorealismului de sub a cărui manta se trage tot fimul modern până în ziua de azi. Numai că povestea asta e una fantastică, e, cum spune titlul, un miracol la modul concret. E cu îngeri și îngerese, cu oameni buni și alții și mai buni. Dar acest basm rămâne cu picioarele pe pământ și arată o cunoaștere a vieții și a firii umane cum puține alte filme o mai pot arăta.
E straniu cum un curent artistic pornit de la un realism cât se poate de terestru, la un contact cu viața nefardată și nearanjată, până la dureros de gri și fără lumină la capătul tunelului, să poate ajunge să dea una din cele mai importante realizări artistice, exact în sfera pe care o combate, printr-un film visător, poetic, plasat în lumea celei mai avâtate fantezii. Înainte de a-i face analiza am să vă recomand din inimă, dacă sunteți triști, stresați, nefericiți, nu mai puteți, simțiți că viața vă trage la fund, că nu mai aveți putere, că ați ajuns la capătul dorinței de a mai lupta să nu vă dați bătuți. Uitați-vă la acest film și după o oră și jumătate veți vedea viața altfel. Pelicula ascunde în ea o istorie specială, una dintre cele mai dense în întâmplări și personaje, în glume și metafore, în critici sociale spuse cu zâmbetul bunătății și în clipe de iubire curată în care te prăpădești de râs. E un film al bucuriei. Până și mizeria vieții, lăcomia, trădarea, lașitatea, minciuna sunt arătate așa cum sunt fără răutate, cu un zâmbet pe buze și în mintea sufletului.
E din multe puncte de vedere un film creștin până în măduva oaselor, deși realizatorii au fost doi comuniști… Dar concepțiile personale sunt una, filmul e alta. Dacă nu ar fi existat Chaplin, aș fi declarat filmul unic. Dacă nu ar fi existat Don Quijote, aș fi declarat filmul epocal. Dacă de Sica nu ar fi făcut înainte „Hoții de biclete”, „Umberto D.” și altele, aș fi spus că a fost o lumină de o clipă. Dar Chaplin există, romanul lui Cervantes la fel, așa că Miracol la Milano este într-o bună companie.
E un film despre strălucirea sărăciei, despre umanitate în mizerie și în cea mai adâncă lipsă de perspectivă socială (așa cum era Europa imediat după război). E un film care nu trebuie explicat, trebuie numai văzut. A-l analiza critic mi se pre un act de impietate. E posibil,dar la ce bun? E ca și cum ai pune pe masa de operație un om total sănătos. Cui i-a plăcut „Micul Prinț” al lui Exupery va fi uimit să descopere că nu e singura poveste în care Micul Prinț e acasă la el, cui i-au plăcut Batman, Superman și mai știu eu cine dintre marii eroi, va fi uimit să afle că e cineva mai groazav decât ei, fără să fie nevoie să se dea mare și tare în parcare. Angelo, eroul filmului, e un copil din flori la modul propriu, mai exact, din flori de varză, și povestea lui are ceva din eroismului marilor fapte care trec drept cântece de adormit copiii și de fapt sunt o mare simfonie a umanului. E unul din filmele la capătul căruia simți nevoia să fii mai bun, tot așa cum simți nevoia să bei un pahar de apă curată când ți-e sete.
Vittorio de Sica (în picioare), în timpul filmărilor
În 1951, la a patra ediție a Festivalului de Film de la Cannes, „Miracolul din Milano” a fost distins cu Grand Prix du Festival pentru cel mai bun film, echivalentul actualului Palme d’Or, care a fost creat în 1955. În 2019, a 72-a ediție a Festivalului de la Cannes l-a omagiat pe Vittorio De Sica și filmul din 1951 a fost prezentat în secțiunea Cannes Classics în versiunea restaurată.
Citiţi şi
100 de ani de la nașterea lui Marcello Mastroianni – povestea unei legende
Anatomie d’une chute / Anatomy of a Fall
Singura sa grijă: corpul – Titane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
