Dicționarul explicativ al limbii române definește minciuna astfel: „Denaturare intenţionată a adevărului având de obicei ca scop înşelarea cuiva; neadevăr”.
Înseamnă că omul minte, în primul rând, pentru a înșela pe un alt om, deci pentru a obține un folos…
Se pare că prima minciună a fost rostită de către Lucifer, care o ademenise pe Eva să mănânce din pomul vieții, după cum ne este relevat în Geneza 3,5: „…veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.” Să înțelegem că minciuna există încă de la început, fiindu-ne lăsată ca una din căile pe care le putem alege: adevăr sau minciună?!
Dar, după cum se știe, minciuna apare și în alte situații. Cred că toți am întâlnit în viață persoane care mint, așa degeaba, doar de dragul de-a nu spune adevărul sau de a se face mai plăcuți sau mai interesanți. Apoi, mai sunt oameni care ascund adevărul ori mint de frică. Mai există și cei care lingușesc anumite persoane în scopul de a se pune bine, cum se zice.
O categorie aparte de făuritori ai minciunii sunt artiștii, creatorii. Așadar, minciuna poate fi incriminată și pusă la zid, dar și apreciată și iubită atunci când imaginația, care presupune și o încărcătură cognitivă amplă, poate dezvolta opere artistice sau capodopere. Cum altfel s-ar fi născut marile creații literare, picturale, sculpturale, etc.?
Există și o istorie a minciunilor celebre, din care voi da două exemple:
1. Cine a citit „Codul lui da Vinci” sau „Simbolul pierdut”, ambele scrise de către Dan Brown, știe ca de-a lungul timpului au existat multe organizații secrete. Printre ele se afla și Prioratul din Sion.
Din această grupare făcuseră parte Isaac Newton, da Vinci, Claude Debussy și alți oameni de valoare, toți dorind să restaureze dinastia mai sus amintită în Franța. În 1986 apărea o carte denumită „The Holy Blood and the Holy Grail”, în care grupul din Sion avea menirea de a-i proteja pe descendenții lui Iisus.
După ce această carte declara organizația drept una reală, un anume Pierre Plantard făcea o declarație șoc: totul era doar o minciună, scornită de el în 1956. Recunoașterea se întâmpla prin 1986, la patru ani de la apariția cărții.
2. Michelangelo Buonarroti știm că a fost un artist desăvârșit al Renașterii. Puțini știu însă că Michelangelo și-a început cariera artistică printr-o minciună.
Împreună cu un bun amic, adolescentul de 21 de ani realizează o sculptură care reprezenta un înger șezând pe un soclu. Michelangelo o face să pară foarte veche numai pentru a o vinde pe o sumă frumoasă cardinalului, un iubitor de antichități. Planul celor doi funcționează la început.
Totuși, cardinalul Raffaele Riario află într-un sfârșit că a fost păcălit, însă cere să i se restituie suma numai din partea prietenului viitorului artist. Sculptura era atat de bine realizată, încât își merita cu siguranță banii plătiți celui ce avea să devină unul dintre cei mai mari artiști ai lumii…
„Minciuna stă cu regele la masă…” Așa își începea poezia „1907” Al. Vlahuță. Așadar, minciuna e la îndemâna oricui, indiferent de clasă, naționalitate, educație, sex etc. Dar ce ne facem cu cei care mint fără motiv, din obișnuință sau dintr-o plăcere aproape sadică?
Sunt unii mincinoși, precum fratele meu care, chiar dacă știi că mint atunci când îți povestesc ceva, au un haz nemaipomenit. Dacă fratele meu, Dan, ar vorbi tot timpul serios, ar fi un oarecare. Pe când, înflorind faptele, el este o persoană extrem de simpatică și invitată la orice chef. Personal, râd cu lacrimi ascultându-i poveștile, bancurile și întâmplările.
Să nu uit minciuna din necesitate, pentru evitarea unui conflict ce ar urma între parteneri, dacă și-ar spune franc ceea ce nu le convine (sau nu le place), unul altuia sau dacă și-ar recunoaște greșeala.
Uneori minciuna apare sub forma facerii de bine. Asta, atunci când vrei să-ți aperi un prieten de la dezastru.
Dar unii sunt atât de mincinoși, de parcă le-a intrat în sânge acest microb și, practic, nu mai disting adevărul de minciună: mint cu multă siguranță și nonșalanță, rostogolesc gogoșile peste tot, ajungând să le creadă ei înșiși.
Ceea ce dăunează grav sănătății însă sunt mincinoșii fără caracter. Nu știu cum să-i numesc pe cei care te mint în față, pe care nu te poți baza și pe care îți vine să-i crezi de fiecare dată. Aceștia sunt categoria oamenilor de nimica, cum spunea tata.
Chiar și atunci când sunt prinși, ei te mai mint o dată, nerecunoscând că te-au mințit sau că au spus așa ceva. Ba, se încrâncenează, se înfurie și ridică tonul, mai, mai că te fac să crezi că tu ești cel prost sau vinovat ori mincinos. Și doar se știe că „minciuna are picioare scurte”! Bineînțeles că-ți promiți să nu mai vorbești cu omul acesta niciodată, dar viața, conjunctura nu vă despart. Așa că… veți mai vorbi, povesti și-i vei mai accepta multe neadevăruri, deși încrederea îți va fi fost zdruncinată rău.
„Cel care nu cunoaște adevărul este un prost. Cel care-l cunoaște și-l consideră o minciună este un infractor”, spunea Galileo Galilei. Iată, putem da o altă conotație minciunii: infracțiunea!
Poate n-ar fi rău ca și minciunile care nu aduc, musai, prejudicii materiale, să fie pedepsite. Măcar cu o palmă. Să ai dreptul să-i tragi o palmă zdravănă celui care te-a dezamăgit ori încurcat, prostit sau umilit.
Guest post by Grațiela Ț.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
