Ieri seară am văzut pe cer un avion staţionar. Nu se deplasa. Nu lăsa urme, dâre de condens în spate. Pur şi simplu rămânea nemişcat în înălţimile la care probabil că ajunsese cu un consum cam mare de kerosen. Ce i se părea cel mai ciudat era faptul că au apărut într-o vreme câţiva nori sporadici care-l ascundeau pentru câteva minute. Însă, când vântul îi împrăştia apărea din nou acolo, ca un punct fix şi stabil, degeaba spera Golescu să se întâmple ceva predictibil de genul dispariţiei. Încăpăţânat, rămânea pe poziţii. Nu fugea. Mai mult, nu se prăbuşea cum ar fi fost normal dacă nu mai făcea faţă înaintării, evoluţiei, curentului. Măcar o explozie să încerce, orice i-ar fi schimbat starea, ar fi devenit normal şi plictisitor, nu i-ar mai fi trezit prea mult interesul. Apoi se împiedică. Golescu. Firesc, de un cărucior blocat cu un copil înăuntru care dormea şi ce a fost lăsat pentru câteva secunde în faţa unui magazin de către mama lui, pesemne. S-a bâlbâit, repoziţionând ca un hoţ care vrea să rămână neobservat de proprietar căruciorul chiar în dreptul intrării. Spera să nu fi fost văzut. Bebeluşul se trezise şi începuse să gângurească. Parcă era urs. Dar nu era animal. Oamenii sunt super. Iori. Când învaţă minciuna. Nu plângea deocamdată. Grăbi pasul să nu îl audă, sentimentul de vinovăţie l-ar fi determinat să se întoarcă. Revenirile sunt pentru obsedaţi, consideră că-i fluent. Forma avionului era clară. Nu se putea înşela. Nici nu avea nevoie de confirmări. Cum să întrebe: „Mă scuzaţi, nu vi se pare şi dumneavoastră că obiectul de sus este un avion? Sau … ?” Ar fi fost caraghios. Unul superstiţios şi-ar fi făcut cruce. Ar fi sunat la 112. Cei mai mulţi nu l-ar fi băgat în seamă, ar fi crezut că cine ştie ce altceva urmăreşte, că-i sărit de pe fix. Fix era numai avionul cu culorile fade şi bine asociate imaginii. O luă la stânga pe după o casă cu trei niveluri, Palatul Bohus în stil secession de cum intră pe străduţa V. Goldiş. Intenţionat făcu rotirea ca aeronava să-i rămână în spate şi să o ignore.
Chiar a intrat într-o alimentară mică de cartier să-şi cumpere un vin alb local demisec, de prin Miniş, acceptabil în raportul calitate-preţ, piept de raţă şi fudulii de curcan. Le va găti macerate în miere şi ulei de măsline, prefierte în portocală, îşi imagina procedeul fără garnitură. Orice ca să ignore stabilitatea, perfecţiunea lucrului de sus. Autocritică: dobitoc imatur. Cum să creadă că lucrurile nu se schimbă, sentimentele nu se pervertesc, doar nu sunt idei abstracte, numere, idealuri. „Fudulii de curcan! Vă rog.”, „Cu sau fără sâmburi?” l-a chestionat vânzătoarea neatentă. Golescu a făcut o mutră de parcă n-ar fi înţeles nimic din ceea ce se întâmplă în jur. În realitate nu era extrem de adaptabil. „Ce sâmburi?” „OOO… făcu vânzătoarea. Am crezut că vreţi măsline. Seamănă. Nu mă gândeam că mâncaţi fudulii. Un domn ca dumneavoastră!” şi dădea din cap cu reproş. A dezamăgit-o şi pe ea şi nici măcar nu se recunoşteau, doi anonimi. Firesc. Luase o mânuşă transparentă de plastic şi vârî câteva într-o pungă cu delicatese. Îşi arcui sprâncenele, întrebând dacă mai doreşte să pună înainte de a le cântări. Îi răspunse dând din cap în semn că da. Mişcarea a devenit mai rapidă. Se obişnuise cu moliciunea lor relativă. După plată i se urase puţin sarcastic „poftă bună”. A mulţumit zâmbind. Ce ştie el ce-i bun în viaţă? S-ar putea să fi avut dreptate.
După câţiva paşi stradali, a rămas mască. Uimirea se citea pe faţa asincronă a lui Golescu. Nasul în stânga, surâsul orientat spre dreapta. Ce l-ar mira într-o lume seducătoare în care avea impresia că nu mai sunt mistere şi răspunsurile sunt complicate, dar existente? O vânzătoare tocmai îi făcuse avansuri? Ori interpretase eronat aluziile ca orice ins căruia îi vorbeşte o femeie? N-avea nevoie de nimeni. Să fi fost astronaută. Simplitatea. Normal. Roşul este original într-o culoare. Incitant. De la acarieni la făpturi singulare. Cui îi pasă de acarieni? Nimănui. De masculi? Mai multe genuri indecise. Îi rămânea frumuseţea frunzelor verzi legate de copaci. Cineva le lipise acolo cu insistenţă. Nu căuta conspirativ răspunsul la ultima problemă. N-ar avea rost. Să declame orientarea ramurilor drept pârghii banale de reflectare a semnalului, antene organice lăsate pe tera de alte entităţi inteligente prin care captează energia risipită a gândirii indivizilor? Ar fi fost aiurea. Dimpotrivă. Să-nţeleagă iubirea între o frunză tremurândă şi trunchiul ţeapăn? Scorojit. Că dacă se-nmoaie aia, numai afectivitate nu este, uscăciunile cuprind universul când nu mai au nimic de oferit. Însă, nu recunosc imediat că-s terminate. Le trebuie o ciocănitoare care să le găurească ca să le demonstreze că mai există carne mişcătoare. Şi dacă nici pasărea nu le ajunge, atunci recurg la medicina clasică, chiar alternativă sperând să înverzească. Cine n-are pierde. Simplu. Doar idioţii nu înţeleg sau se prefac că nu pricep ideea şi cu politeţe susţin că nu este cazul lor, doar sunt occidentali. Cine n-are pierde. Verde. Simplu. Joc la cacialma cât timp poţi să te ascunzi sau ceilalţi nu-ţi văd cărţile avute pe undeva prin minte.
N-a mers foarte departe de alimentară. S-a aşezat într-un parc al reconcilierii pe o bancă, urmărind trecătorii. Mai multe amestecături de tineri şi bătrâni. Lipseau cei de vârstă medie. Emigranţi. Desigur. În căutarea traiului facil. Stimulaţi în toate mediile să plece din ţară. Treaba lor. Apoi o bunicuţă îşi plimba căţelul prin faţa lui. Se pare că n-avea nepoţi. Mergea destul de greu, împiedecat. Sau erau şi ei departe. Şi-a făcut nevoile. Câinele, nu bunica. Bătrânii au bun-simţ. A strâns cu o lopăţică de plastic pe care a scos-o din poşetă destul de repede excrementul. S-a apropiat de locul unde stătea şi i-a întins lingura de nisip. De parcă ar fi ştiut că-i era foame şi-i oferea ceva cald. Îi era. Dar nu aşa de tare. Cum să se enerveze? De ce? „Te rog!” i-a spus cu vocea tremurândă. „Aruncă-l la pubelă. Nu cred că ajung acolo.” Respiră uşurat. I-a indicat şi coşul de gunoi cel mai apropiat. Zâmbindu-i a sărit peste câteva pietre şi un şanţ plin de apă, construcţie monumentală, deşertând rahatul de câine. Apoi, cavalereşte, i-a înapoiat jucăria rotind ca un cuţit inexistent în care tăişul era locul de depozitare a mizeriei, având grijă să nu se murdărească nici el, nici femeia în etate. I-a mulţumit. A înclinat politicos din cap, ascunzându-şi la spate punga semitransparentă de jenă ca să nu i se întrezărească testicolele de păsăroi, cumpărate în urmă cu câteva minute. Cine ştie ce şi-ar fi spus, dar n-avea chef să devină pentru o necunoscută un pervers anonim.
Bufff. Un accident pe şoseaua aflată la zece metri mai departe, în faţă unde se termina subit piaţeta cu cele două statui împăcate, nu împreunate. Au ieşit din maşini actorii şoferi gesticulând. Unul părea a fi poliţist. În toiul învinovăţirilor s-a întors repede la maşină şi a revenit, nu cu o bâtă în mână sau altă armă neagră, ci cu un chipiu standard. Şi l-a aşezat pe scăfârlie cu mândrie şi autoritate. Degeaba. De parcă cozorocul alb îi oferea prestanţă. „Gândesc. Vezi!” Huuu. Făcu celălalt. Enervat că a avut ghinionul să frâneze şi un neatent i-a intrat în spate. „Trebuia să te asiguri! Ori să semnalizezi!” „Am frânat. O pisică…” „Lasă obscenităţile!” chiar aşa i-a replicat. Felinele sunt vuvuzele pentru individ. „Actele la control.” Huuu. Repetă victima înţelegând că nu era în timpul serviciului. Iar a intrat în maşina personală. Reprezentantul autorităţilor. A chemat mascaţii. Sediul poliţiei judeţene era la câţiva paşi de parc. A văzut duba de intervenţie rapidă în colţ, în care au intrat patru jandarmi. Duba a pornit şi a rulat doar câteva secunde. A oprit ca în desene animate şi mascaţii au tăbărât pe şofer, imobilizându-l şi trântindu-l pe trotuar. „Bine-i face!” constată un pensionar care le urmărea activitatea. „Statul e mai presus de individ.” L-au luat pe sus şi l-au pus în maşina de intervenţie. Au dat în marşarier, cu sirenele pornite, tot câteva secunde, apoi au debarcat din locul iniţial şi au intrat toţi şase în sediul de poliţie. Golescu enervat a mers prudent până la maşina victimei şi i-a lăsat un bileţel. „Sunt martor favorabil! Am văzut tot. Eşti k.” I-a lăsat numărul de telefon, ajutor dezinteresat oferit. Parcă îşi păzea afirmaţia sau credea că aşteaptă consecinţele nefaste întoarse asupra lui. Nu se întâmpla nimic. Doar o platformă cu doi oameni a ridicat maşinile în câteva minute.
S-a întors pe bancă. Credea că poate ajuta spontan, imediat, simultan. Ar fi plecat dacă n-ar fi fost martor la accident. Îşi pipăise involuntar borseta. Carnea cumpărată o vârâse acolo. Nu suporta plasele, pungile şi alte locuri depozitante de plastic. Nici măcar prezervativele nu le accepta. Borseta era molatică, uşor umflată. Căpătase un tic, de multe ori îşi pipăia borseta fără interese. De regulă era subţire, sfioasă şi convexă, din piele. Câteva obiecte de scris, telefonul şi un carnet aplatizat. Azi era doldora, în afară de chestiile inutile mai primise şi carne. Nu toată, în întregime era molatică. Enervat, din cauza vânzătoarei şi ciocnirilor, probabil, a luat o parte din ceea ce achiziţionase şi le-a aruncat într-o pubelă. Aşa le trebuie dacă sunt moi. Rămăsese numai cu pieptul de raţă. Borseta îşi căpătase consistenţa apatică. N-ar fi renunţat la el nicidecum.
Şi-a aprins o ţigară şi aştepta o întâmplare care nu mai venea. Apoi a văzut o ţeavă înclinată înspre dale la capătul căreia era pusă o piatră. Nefiresc. Cum să sară piatra şi să astupe golul unui artefact uman? A dat la o parte piatra cu vârful pantofului. Dinăuntru căzuse o hârtie împăturită. Să o citească? O ridică făcându-se că îşi leagă un şiret. O deschise sub un felinar. Se făcuse noapte. Dar nu una luminoasă. Ci adâncă. Lampa îşi făcea treaba, dar se simţea vinovat. Nu-i era adresată. Curiozitatea este un fel de boală. Mâncarea să mai aştepte! Scrisoarea:
Drag… me… restul erau şterse. Ploaie. Vârstă. Cine ştie. Era un el sau o ea? Unisex. Hotărî cu convingere. Ca pantalonii. Stinse ţigara cu degetele şi o aruncă la gunoi. Ce chestie, să găsească o scrisoare de amor când nu mai credea în sentimente.
Te-am iubit şi te iubesc! Aşa, da. Chibzui Golescu. Devenea un mesaj pozitiv. Se săturase de amintiri şi vieţi personale. De vis şi somn. Locuri în care se întâmplă ceea ce-ţi doreşti fără să dai socoteală faptelor reale.
… chiar când te înşelam o făceam pentru noi! Nu te uitam complet. Doar vinovăţie. Reproşul că nu eşti alături sau că n-o să înţelegi de vei descoperi asta vreodată! Golescu începuse să râdă înfundat. Aproape dement, dar înfundat. Mototoli biletul şi-l aruncă la ghenă instinctual. Nu era singur. Se răzgândi, totuşi, şi cotrobăi după hârtie fără ruşine, mai apoi. Să-l vadă orişicine. Un gardian pus să păzească parcul se opri tacticos în dreptul lui şi l-a privit cu o expresie intrigată. „Am aruncat din întâmplare un lucru personal.” L-a găsit. L-a ignorat pe poliţistul local şi s-a pus iar sub neon.
Am convenit demult că iubirea nu înseamnă posesie. Ci iertare. Iubirea nu-i iconică, o statuie la care să ne-nchinăm, ci rămâne fluctuantă, deschisă, se păstrează esenţa, dacă există aşa ceva pentru sufletul geamăn sau nu. Se pare că ai uitat ideile după care ne conduceam. Mai mult, am impresia că ai folosit ca pretext trădarea, ca să dispari în potenţiala solitudine. Minciuna nu-mi aparţine doar mie! Evident. La fel de clar ca sentimentul că încă te iubesc, deşi nu se acceptă aşa ceva. Înţelege măcar că doar conjunctura ne separă. Indiferent de câte ori m-am culcat cu al…. ştersături. Nu credeam că o să mă prinzi vreodată! Naivitate. Iubesc multiplu, poate, dar pe tine cel mai tare. N-o crezi. Eu da. În cele din urmă, vreau să-ţi spun că iubirea are calitate: este nesigură şi esenţială. Dar dacă rămâne esenţa ce rost mai are să plângi? Şi eu o fac fiindcă m-ai prins. Suntem chit. Iubirea rămâne acel adeziv universal. Înţelege lucrul ăsta… şi nu te mai prosti. Hai acasă. Îţi pregătesc piept de raţă.
Chiar în acel moment avuse un vânt. Îşi scutură rochia să scape mai repede de mirosuri. Singură!
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
