Un show Jamiroquai era tentant, sâmbătă seara, dar norii şi frigul făceau drumul până la Mamaia să pară lung şi, oricum, concertul a fost înghesuit neinspirat printre două festivaluri puse unul peste altul. Mike and The Mechanics la “Rock and The City” era o variantă, dar, după un teribil concert Skunk Anansie vineri seară, aşteptările erau ridicate pentru Mika, mai ales că britanicul apărea în primul gig după şase luni de muncă în studio. În plus, noul album promis de Mika luna aceasta se anunţă foarte chill şi suficient de electro încât să pară o combinaţie de Daft Punk şi Fleetwood Mac, asa că, asteptând avanpremiere, cei mai mulţi s-au adunat pe izlazul din Tunari, la B’Estfest.
Nici vorbă, însă, de punk sau electro, Mika rămâne o ploaie de vară, esenţă a muzicii disco, neo-retro în simboluri, dar contemporan în imagine şi sound. Pentru cei care nu agrează genul, e importantă precizarea că Mika trebuie văzut live: piesele sună mai bine decât pe înregistrări, în plus micul diavol tazmanian este plin de energie şi fascinează.
Tocilarul hiperactiv şi narcisist al secolului XXI, hazardat, pe alocuri dezastruos, cântând în forţă sau ridicând în note de tenor finalizate în falsetto, Mika nu este deloc plictisitor, iar mesajul lui exagerat optimist nu provoacă cu adevărat indigestie nici atunci când este împins spre zone aparent caricaturale: we are young, we are happy, love is in the air… Nici scena încărcată de flori, nici elementele de producţie de un kitsch savuros, cum ar fi un steag uriaş fucsia sau deja cunoscutul pantof gonflabil roz de Betty Boop, şi nici baterista cu un coc supradimensionat stil “Beehive ‘60” nu s-au dovedit “prea mult” în cazul acestui show.
Deşi Beatles, Queen, Elton John sau George Michael sunt rădăcinile muzicale pe care şi le revendică, Mika pare mai degrabă să aducă în actual zona disco, un gen căruia mulţi îi prevesteau ultimele zile, sufocat de dance-ul care şi-a adjudecat cluburile şi de rock-ul care rămâne marea legendă, şi, tocmai de aceea, principala afacere în showbiz.
Mika a făcut un teribil “captatio banevolentiae” la Bucureşti, cu probabil cea mai cunoscută dintre piesele sale, “Relax, Take It Easy”, un cântec care a făcut ocolul lumii, devenind, printre altele, unul dintre preferatele comunităţilor gay. Sprijinul acestora din urmă, care s-a dovedit important pentru mulţi artişti de primă ligă, de la Madonna la Kylie Minogue, a schimbat lucrurile şi pentru Mika, mai ales la început, când critica primea cu totală lipsă de interes producţiile sale cele mai importante, printre care şi consacrata “Grace Kelly”. Ne place sau nu (există diverse tipuri de reacţii alergice pe care le dă uneori muzica disco!), Mika s-a consacrat ulterior drept unul dintre icon-urile contemporane, iar publicul lui a devenit eterogen, aşa cum avea să se vadă şi sâmbătă, la Bucureşti.
Născut în Liban şi bun vorbitor de franceză, aşa cum avea să demonstreze zilele trecute într-un interviu acordat cotidianului Le Parisien, Mika a cântat în premieră la Bucureşti o piesă în franceză, “Elle me dit”, care live sună chiar bine şi care va fi inclusă pe albumul recent finalizat, “The Origin Of Love”.
Mesajul noului material discografic va fi tot unul exuberant pozitiv, a spus Mika, lăsându-i pe mulţi să se întrebe de unde atâta succes cu o serie de teme şi motive demult depăşite de zona artistică şi considerate desuete de critică. Adevărul este că Mika este credibil în acest rol şi, tocmai de aceea, dacă nu este luat neapărat în serios, în tot cazul este contemplat cu admiraţie. Efectul imediat e buna dispoziţie, iar show-urile lui sunt petreceri. E drept că aventura sa muzicală începe de la o întrunire cu Dalai Lama, la care a participat la vârsta de 15 ani, dar asta nu pentru că ar fi avut o revelaţie – spune el – ci pentru că acolo a întâlnit-o pe Annie Lennox.
Oricare ar fi explicaţia fenomenului, britanicul care se mândreşte să o aibă printre fani şi pe extravaganta Lady Gaga şi-a asigurat fanii că noul material discografic va fi simplu ca un joc de copii şi interesant – o promisiune venită de la un artist care-şi scrie singur muzica şi care a reuşit să vândă şase milioane de exemplare cu albumul de debut.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Înduioșătoarea poveste a lui Diego
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
