Am ajuns la balet pentru că prietena mea cea mai bună din copilărie m-a convins să o însoțesc la câteva ședințe. Țin minte că mergeam împreună, după școală. Lecțiile se țineau într-o cameră mică și un pic neaerisită, cu lemn vechi ce scârțâia la fiecare piruetă; un loc care mirosea a caramele, a închis, a praf de talc și a colanți modelatori. Profa era o adevărată Madame, o pasionată de ceea ce nu putem numi muncă, ci plăcere. Avea vreo 50 de ani, era mereu gătită în cămăși cu volane sau jabou, în rochii très chic, cu modele bizare și colorate, parcă create de un pointilist, și purta părul tapat sau prins în coc, în timp ce emana la fiecare pas un parfum cu note dulceag-florale. În ciuda aparențelor de gingășie și feminitate, impunea un sobru respect, astfel încât îți tremura și cocul în fața vocii ei ridicate. Ținea la reguli și dacă nu veneai cu poante sau la ora fixă, puteai la fel de bine să rămâi la ușă și să nu te mai întorci niciodată. Adieu, mon ami!
Ținea în frâu o grupă de vreo optsprezece fete gălăgioase și zurlii. Pe câteva le știam din privire, de la școală, din clase vecine. Altele îmi erau străine și indiferente. Inamica mea numărul unu era o fandosită pe care o poreclisem Girafa Creață. O fată mult prea înaltă pentru vârsta ei, care se băga în fața tuturor numai pentru că se simțea atinsă de norocul genelor favorabile: avea picioare de cocostârc și era dreaptă ca o linie. Ar fi făcut orice ca să o impresioneze pe Madame, ne-ar fi dat coate în burtă și ar fi făcut cel mai larg développé, în timp ce părul ei kilometric, negru și cârlionțat ne-ar fi asfixiat pe toate dintr-o ultimă și semi-dramatică mișcare de atac, cea demnă de o balerină-șarpe.
Avea ceva dintr-un tocilar acneic și răutăcios, ne șicana la vestiare pe toate și comenta la absolut orice regulă. Nu era vreun talent special, dar îi plăcea să trăiască plenar micile ei spectacole închipuite. În timp ce toată lumea venea în body-uri și colanți, ea își confecționa mini-rochițe, tutu-ri sclipicioase și stridente, de parcă presta la fiecare oră în fața unei grande scène du monde, în delirul fanilor ce o aplaudau înflăcărat. De parcă astea toate nu ar fi fost de ajuns, mai își punea și o floare imensă pe cap, una care sălta odată cu noi la fiecare set de exerciții, în timp ce ne urmăream corpurile, în oglindă. Nelipsitul ei bujor fals, condamnat între o duzină de clame, îmi dădea lungi coșmaruri și îmi accelera pulsul.
După multe seri de practicat rond de jambe, arabesque, fondu, passé, plié și relevé venise momentul mult așteptat: primul nostru spectacol. Cu invitați, cu rude frenetice aplaudându-și progeniturile, cu profesoara emoționată ca un dirijor în fața primei orchestre. Floarea de aur, balet în două acte, așa s-a numit primul și ultimul meu spectacol de balet.
Intriga era ușoară. Două surori, Dana și Ana, își serbează ziua de naștere în grădina cu flori. Zâna cea Bună le dăruiește două flori de aur. Nemulțumită că n-a fost invitată, Zâna cea Rea fură floarea Danei, așa că cele două surori pornesc în căutarea cadoului pierdut. Ajutate de Zâna cea Bună, cele două protagoniste o găsesc pe inculpată, fix pe malul lacului plin de nuferi și lebede. Își recuperează floarea, cad la pace, și se reîntorc la petrecere. Happy-end.
Toata grupa a primit costume speciale pentru acest eveniment răsunător. Culoarea de bază: rozul trandafiriu, fie în combinație cu un albastru turbat, fie în combinație cu un alb angelic. Eram toate lucioase și înfoiate, roz ca niște bezele, dar nu ca orice fel de bezele, ci unele cu o fundă mare, albă, oploșită pe vârful capului.
Habar nu mai am ce rol am avut. Dacă am fost în gașca bujorilor, a lebedelor, a zânelor atinse de puteri supranaturale. Tot ce țin minte este șirul lung de emoții, nodul în gât și nenorocita aia de fundă de pe mijlocul capului, care nu a încetat să cadă într-o parte și într-alta, parcă atinsă de cutremur. Cred că am ieșit în evidență de la primul sfert de oră, pentru că eram de-o grație fantastică: mă deșiram ca o papiotă pe poante, cu fiecare pas făcut ba mai la dreapta, ba mai la stânga. Sala? Nici nu o mai vedeam. Zecile de ochi ațintite asupra noastră deveniseră un singur ochi imens, negru și răuvoitor, gata să ne spintece dintr-un singur șuierat. Cine să mai facă un larg port de bras? Cine? Și cu ce mâini?
Tot ce îmi doream era să se încheie odată spectacolul. Să-mi arunc la doi metri înălțime funda cea albă și să mă eliberez de panglica lucioasă din talie, că și aia mă sufoca de dragul artei, în cele mai lungi și astmatice două acte din viața mea.
Girafa Creață părea născută pentru acest moment. Avea exercițiul fundelor mari, de-un lat, care îi traversau cărarea. Dezinvoltură, dionisiac, destin. Spre sfârșitul spectacolului, Girafa se poza din toate unghiurile și făcea poze printre buchețele de garofițe în timp ce noi, restul, căutam din priviri sentința lui Madame Profa. O îmbrățișare – ești un nufăr cu potențial. O caramelă – ești un bujor ce mai are de învățat până să nu se ofilească. O piruetă plus un zâmbet rujat – pe fruntea ta scrie că vei umple Opera Națională, brava, ești o lebădă cu acte-n regulă!
Era 13 iunie, eram numărul 13, dacă mă numărai de la stânga la dreapta, și aveam șapte ani. Nu mai țin minte multe despre balet, dar astăzi încă îmi place să le privesc pe frumoasele balerine angrenate într-un dans sincronic, cu trupurile lor zvelte și arhitecturale, cu știința exercițiului repetat la infinit, cu nesfârșita lor răbdare de a face din durere o stare de grație. Baletul e o conjugare de verb. Trebuie să-i cunoști toate modurile și timpurile, trebuie să-l experimentezi prin prima oricărei persoane: eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. E un joc simultan cu oglinzi care dispar, o trecere între prezența dramatică și absența diafană, un dar ce îl primești și îl oferi în același timp.
Astăzi iubesc această fotografie cu mine, papiota deșirată de pe scenă. Îmi place pentru că spune o poveste, îmi e dragă pentru că mă face să râd. Orice mic eșec aduce un suflu nou de voință, pornește în noi o evoluție interioară. Așa cum am învățat, de-a lungul anilor, că nu premiile păstrate în sertare sunt importante, ci participarea noastră la orice fel de magie. Mie numărul 13 îmi poartă noroc. Întotdeauna mi-a adus un teribil chef de povestit.
Guest post by Diana Petroiu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Momentul băieților în fața oglinzii din baie
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
