Se spune că nu înțelegi un lucru până nu-l trăiești. Și, deseori, ne spunem nouă înșine „mie nu mi se întâmplă”. Ciudat și ironic în același timp cum viața ne oferă lecții, demonstrând cum cele mai banale și clișeistice poate lucruri reprezintă, de fapt, și cele mai mari adevăruri.
Vă sună cunoscut modelul „femeie tânără, antreprenoare, iubită, viitoare mamă, dornică să facă carieră și să aibă o viață profesională și personală împlinite”, nu-i așa?
Știu că și acesta a devenit un clișeu. Ceva numai bun de arătat în fotografii pe Instagram și expus în prezentări strălucitoare, care arată o supereroină ce jonglează fără niciun efort, nicio greșeală și cu un mare zâmbet fotogenic pe față cu tot ceea ce viața ei presupune ca femeie, ca mamă, ca iubită, ca femeie de afaceri, prietenă, șefă, colegă și alte nu mai știu câte roluri îndeplinește fiecare. Însă, realitatea dincolo de cosmetizare, nu arată nicicum așa.
Supereroina are, de fapt, cam prea adânci cearcănele, nici nu își mai aduce aminte când a fost ultima dată când a avut puțină liniște doar pentru ea, iar de zâmbit, singurul lucru care i-ar mai putea aduce o urmă vagă de zâmbet ar fi imaginea unui pat în care să se odihnească exact cât ar avea nevoie. Și această stare nu este doar „apanajul” femeilor. Nici bărbații nu sunt scutiți de ea. Suntem tributari unor imagini în care este absolut obligatoriu să fim imbatabili și perfecți. Indiferent cât ne costă asta. Iar că ne place sau nu, sau că avem tăria și curajul să ne recunoaștem imperfecțiunea, a le duce pe toate pe câte le avem în viață, cerând și așteptând de la noi nimic altceva decât superlativul este o adevărată tortură la care ne autosupunem și la care ne supunem unii pe alții. Sunt conștientă că vrem să fim mereu mai buni. Că vrem să avem mai mult. Că vrem ca totul în viață să ne iasă așa cum ne dorim. Ca și noi și ceilalți cer de la noi totul. Însă am învățat pe propria-mi piele că acest tot poate însemna echilibrul și o viață sănătoasă sau o moarte lentă ce poartă numele de burnout.
Acum șapte ani, când am rămas însărcinată, eram în plin avânt profesional, aveam o sumedenie de proiecte și o dorință și nerăbdare fantastice de a le pune în aplicare. Mi se părea că orice clipă pe care nu o petreceam făcând ceva productiv (asta era rata mea de conversie) era una pierdută.
Simona Nicolaescu, credit foto: DragosEnache.com
„Timpul este făcut ca să beneficiezi la maximum de el, am lucruri importante de făcut și voi avea eu timp la un moment dat să mă ocup și de mine”, le spuneam ușor agasată familiei și prietenilor atunci când mă atenționau că exagerez și că ar trebui să mai fac și câte-o pauză.
„În plus, dacă am rămas însărcinată asta nu înseamnă că sunt mai puțin capabilă, nu?”, îi interogam sensibilă la noul meu statut și suspicioasă ca nu cumva acesta să însemne în ochii lor – și mai ales în ai mei – că sunt incapabilă să mai muncesc ca de obicei.
Și, așa, munceam zi de zi câte 12 ore, mă ocupam de viața familială și socială, îmi duceam sarcina și, în ciuda faptului că știam mai bine ca majoritatea consecințele, eram sigură că pot duce, că, deși primeam semne contrare, rezervele mele erau suficiente și că un astfel de ritm era firesc. Eram deja cu bateriile golite, iar când, în final, după naștere, eram asemenea unei mașini forțate să meargă kilometri peste kilometri cu rezervorul gol.
Nu îmi aduc aminte multe din acea perioadă. Însă ceea ce rețin și nu voi uita niciodată este faptul că am simțit pentru prima dată cum este să vrei să testezi impactul solului de la etajul opt. Dureros atât pentru corp, cât și pentru minte, îndepărtându-te de orice și oricine aveau înainte valoare pentru tine și stingându-te cu fiecare respirație greoaie, în timp ce te faci una cu întunericul din ce în ce mai dens. Întunericul lui burnout, sindromul epuizării profesionale.
Acum, după ce l-am trăit pe propria-mi piele și după aproape cinci ani în care cea mai mare parte din activitatea mea este dedicată terapiilor și programelor pentru starea de bine și echilibrului între muncă și viață și în care fac tot ce îmi stă în putință pentru ca lumea să conștientizeze pericolele stresului, pot să spun că sindromul burnout este la fel de grav, de palpabil sau de letal ca oricare altă boală. Că nu are vârstă, sex, statut social sau material. El este stresul ajuns în stare cronică, epuizarea completă a tuturor resurselor unei persoane care încearcă să facă față timp îndelungat unei situații (oricare!) generatoare de stres.
Sunt conștientă că, în ochii cuiva care, ani la rândul, se suprasolicită și consideră asta firescul vieții, numind-o responsabilitate, muncă etc. poate părea exagerat. Așa credeam și eu acum ceva vreme, deși trebuia să știu mai bine. V-am spus însă că burnout-ul nu ține cont de studii sau profesie. Este înșelător și greu de diagnosticat. În mare parte pentru că, deși fiecare zi este din ce în ce mai grea și tu din ce în ce mai epuizat, nu recunoști pentru că asta ar însemna în ochii tăi să admiți că ești depășit de o situație, că ai nevoie de ajutor și că, în definitiv, ești uman, ai limite, iar acestea toate sunt echivalente slăbiciunii. Unii dintre noi avem norocul unui mediu de lucru, unor familii, prieteni atenți care să ne oprească înainte de a fi opriți de tot. Alții, cu ultima putere, găsesc acea inspirație salvatoare de a-și lua o pauză, de a pleca într-o vacanță, de a-și da demisia, a-și schimba locul de muncă și, cu efort și disciplină, de a-și reordona întreaga viață. Iar alții se afundă în această stare, pe măsură ce depresia devine din ce în ce mai severă.
Nu sunt o supereroină. Și sunt fericită că nu sunt. Burnout-ul m-a învățat, dur, e adevărat, că, înainte de a fi, a face sau a avea orice pe lumea aceasta, este necesar să învățăm că echilibrul în viața noastră nu este doar o vorbă frumoasă, ci calea de a trăi o viață sănătoasa și bună. Iar dacă asta nu ne face supereroi, cu atât mai bine. Și am mai învățat ceva. Că nu contează ce imagini ți se prezintă. Contează ce imagine alegi tu să ai despre tine și viața ta. Și că suntem datori față de noi înșine în primul rând să conștientizăm ce ne poate face rău și să ne oprim, cerând și acceptând ajutorul.
Cu toții suntem supuși secundă de secundă stresului. În România, unul dintre studiile mele a relevat că 99,7% dintre angajații români sunt stresați, suferă de stări de epuizare sau oboseală, stări deprimante și triste. 99,7% dintre români, femei, bărbați, soți, soții, tați, mame, colegi și prieteni, care își încep ziua obosiți și și-o termină la fel, resemnați și cu din ce în ce mai puțină energie.
Eu mă număr printre norocoși. Tu ce alegi?
Guest post by Simona Nicolaescu, antreprenor, trainer, coach și promoter al vieții echilibrate în România
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Enzime digestive vs. probiotice: care sunt diferențele?
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
