O să-ţi spun o poveste scurtă şi-o să te tăvăleşti de râs. Sau o să plângi. A fost așa: noi stăteam în casa școlii, că mama era directoare și preda la toate clasele I–IV la grămadă. Casa școlii, unde am locuit pînă la trei ani jumate, era foarte mișto, fiindcă în camera din față era grădinița satului. Şi între casa noastră și grădiniță nu era decît un perete de hîrtie din aia de învelit caiete, un fel de mov și groasă.
Între casa noastră și școală era doar un gărduț cu portiță. Curtea noastră era foarte mare și cu meri, pruni și pere răpănețe. Mai era o țeavă grasă care venea direct din creștetul muntelui în curtea noastră care avea un puț. Era rece ca naiba. M-am aflat acolo de cîteva ori.
Bunica de la București, Cristina, mama tatei, venea toată vara la noi. În spatele casei, cu fața la munte și la grădino-livadă, era terasa mare, vopsită albastru, unde bunica își bea cafeaua si fuma țigări Virginia.
Din cînd în cînd, se nimereau toți trei, mama, tata și bunica Cristina. Atunci era momentul de daruri, adică de făcut daruri din grădină, pe care mă duceam să le-adun. Diverse. Cel mai adesea, pietricele, dar și mere răpănețe căzute aiurea din pom. Acum găsisem ceva maroniu și tare pe care i l-am dăruit tetei, i-am zis: „Tata, papă ciocolată.“
Tatăl meu era cineva generos, mi-a zis să i-o dau bunicii Cristina. Am zis: „Buni, papă ciocolată.“ Ea a zis: „Dă-i-o lu’ maică-ta.“
M-am dus și i-am oferit-o. Mama s-a uitat la ea, a mirosit-o și a zis: „Ştefane, ia vezi ce ciocolată mi-a dat fie-ta.“
Acum, stau la geam şi-aştept, cumva, să vină, de undeva, viaţa aia. De fapt, mie doar mi-e dor de tata. Mult.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
