Din tot ce ai când dai, rămâi cu mai puțin. E aritmetică simplă. Scădere. Numai din ființa ta, când împarți, te-nmulțești.
Acum doi ani, pe vremea asta nu-mi propusesem să-i fac să se iubească. Îmi doream numai să se aibă și ce-or face cu asta numai ei vor ști și timpul. Adesea uitându-se în urmă. Mă preocupa constant cum să mă împart, fiecare să primească în mod egal, niciunul să nu se simtă în plus, iar eu niciodată în minus. Am mai scris cred la un moment dat despre cuvântul GREU și cât de greu îmi e să-l folosesc. Pentru că oricât de insuficientă, nedreaptă, prea istovită ori numai într-un fel ce caut eu în viața mea, nu-l pot asocia într-un context care să-i cuprindă pe copiii mei.
Femeia, în desăvârșirea ei, se împarte fără să știe aproape, deși adeseori o simte… în femeie-femeie ori femeie-femeie-mamă. Indiferent de vârstă, culoare ori privire. N-aș putea nici pe departe vorbi din locul altora, ci numai al meu, deopotrivă în ambele situații. Cea din urmă devenită permanentă.
Când într-o jumătate caldă de septembrie am trecut din prima în cea de-a doua categorie, nu eram nici pe departe nici prea femeie și nicidecum vreo mamă.
De cele mai multe ori sunt cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai cea de pe lume. Uneori sunt cea mai rea. Iar asta țin minte.
Am citit la un moment dat despre cum că a avea copii ar fi o dovada de lașitate. M-a intrigat, recunosc! Pentru că nu mă regăseam… ba din contră. Se considera în textul cu pricina că atunci când îți concentrezi atenția asupra copiilor fugi de fapt de propria persoană și nu ne acordăm timpul necesar unei recunoașteri personale, cu de toate. Cred, sincer, că tocmai atunci când îi ai te vezi cu adevărat cum ești. De la încercările de ordin fizic și psihic cărora trebuie să le faci față, până la copy-paste-ul pe care micul om îl realizează fără să știm și poate fără să știe nici el. Într-o discuție cu privire la felul de comportare al copiilor am spus ce mi-am spus întâi mie: Analizează-ți copilul! Îți place ce vezi? Păstrează! Nuu? Schimbă întâi la tine…
©Édouard Boubat
Și uneori e greu, tare greu… dar nu are legătură cu ei. Luptele cu noi sunt cele mai grele. Propria voință ni se opune adesea dintr-un instinct primar de autoconservare.
Nu mă preocupă să las averi de ordin material, mă frânge uneori gândul de-a așeza calm lucrurile, un jur-împrejur colorat ca desenul unui copil și multe aripi deschise. Perfecțiunea vremurilor e o povară, după cum un părinte perfect e pentru copilul lui. Aș vrea să le las forța de-a se exprima în orice situație, de-a-și tolera imperfecțiunea, dorința de a se autodepăși, compasiunea în relația cu ceilalți, înțelegerea că durerea se măsoară în oameni, dar și bucuria tot printre ei e. Să știe că limitele de-acum sunt echivalentul grijii, iar grija părinților e echivalentul iubirii. Că iubirea se simte și se spune. Că iertarea se cere indiferent de vârsta ori statutul pe care-l ai, că și răul se spune, dar nu să-l înmulțești ci numai să-l îndrepți.
Iar aici e nevoie de cuvinte așezate, brațe dispuse să strângă, uneori de lacrimi, să curgă.
Să știe că în hărmălaia lor se află liniștea unui părinte. În naivitatea şi copilăria lor sunt răspunsuri şi soluţii la întrebări… de nerăspuns şi totul devine atât de uşor când de departe-ar fi putut să fie greu.
Și-orice daruri colorate și nestemate le-am face, nimic nu se compară cu darul pe care ni l-au făcut ei când au ales să fim părinții lor!
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
