“Ar fi poate necesar, acum, să ofer câteva lămuriri despre dragoste, destinate mai degrabă femeilor, pentru că femeile nu prea pricep ce înseamnă dragostea pentru bărbați, sunt mereu descumpănite de atitudinea și de comportamentul lor și ajung uneori la concluzia greșită că bărbații sunt incapabili de iubire, își dau arareori seama că până și cuvântul iubire acoperă, în cazul bărbatului și al femeii, două realități radical diferite.
Pentru femeie, iubirea este o forță, o forță generatoare, tectonică, atunci când se manifestă la femeie, iubirea este unul dintre cele mai impunătoare spectacole pe care natura ni le poate oferi, trebuie privit cu teamă, e o forță creatoare din aceeași spiță cu răsturnările climatice sau cutremurele, se află la originea unui alt ecosistem, a unui alt mediu înconjurător, a unui alt univers, prin iubire femeia întemeiază o lume nouă, niște mici făpturi răzlețe se bălăceau într-o existență nesigură și iată că femeia creează condițiile de naștere ale cuplului, ale unei entități sociale, sentimentale și genetice noi, a cărei vocație este să elimine de-a dreptul orice urmă a indivizilor dinaintea sa, aceasă nouă entitate este de-acum perfectă în esența ei, așa cum constatase Platon, poate uneori să devină mai complexă prin intermediul familiei, dar ăsta e doar unu detaliu, spre deosebire de ce gândea Schopenhauer, femeia se dedică total acestei meniri, se jertfește, se dedică trup și suflet, cum se spune, și, de altfel, între cele două nu există nicio diferență, diferența între trup și suflet nu e decât chițibușăreală masculină, lipsită de urmări. De dragul acestei meniri, care nu e defapt o menire, ci doar pură manifestare a unui instinct vital, și-ar sacrifica bucuroasă viața.
La început, bărbatul e mai reținut, admiră și respectă această dezlănțuire emoțională fără s-o înțeleagă pe deplin, i se pare ușor ciudat atâta tărăboi. Treptat, însă, se transformă, încet-încet e aspirat de vortexul de patimă și plăcere iscat de femeie, mai precis recunoaște voința femeii, voința ei neîngrădită, pură, și înțelege că această voință, deși omagiul penetrărilor vaginale frecvente și, de preferință, cotidiene, este cerut chiar de femeie, fiindcă reprezintă condiția obișnuită a manifestării ei, este o voință în sine cu desăvârșire pozitivă, în care falusul, miez al ființei sale, își preschimbă statusul fiindcă devineîn egală măsură condiție de posibilitate pentru manifestarea iubirii, bărbatul încetând complet să mai dispună de alte mijloace și, prin această ciudată întorsătură, fericirea falusului devine pentru femeie un scop în sine, un scop care nu mai îngăsuie absolut nicio limitare a mijloacelor folosite. Treptat, uriașa plăcere oferită de femeie îl modifică pe bărbat, acesta începe să nutrească recunoștință și admirație, viziunea lui despre lume se transformă, într-un mod, după părerea lui, neașteptat, accede la dimensiunea kantiană a respectului și, progresiv, ajunge să perceapă altfel lumea, viața fără femeie (ba chiar, în mod special, fără această femeie care îi oferă atâta plăcere) devine cu adevărat imposibilă, ca un soi de caricatură de viață; în această clipă, bărbatul începe realmente să iubească. Așadar, iubirea este pentru bărbat un scop, o împlinire, iar nu, ca în cazul femeii, un început, o naștere; trebuie să ținem cont de asta.
Citiți alte fragmente aici.
Se întâmplă, totuși, rar, ca la bărbații mai sensibili și mai plini de imaginație iubirea să se declanșeze din prima clipă, deci acel love at first sight nu este neapărat un mit;atunci, bărbatul, printr-un uluitor efort mental de anticipare, și-a imaginat încă de la început ansamblul plăcerilor pe care femeia i le-ar putea oferi în decursul vremii (până când, așa cum se spune, moartea îi va despărți) bărbatul a anticipat deja (mereu deja, cum ar fi zis Heidegger, în zilele în care era bine dispus) sfârșitul glorios, și eu tocmai această nesfârșire, această infinitate de plăceri împărtășite am deslușit-o în privirea lui camille (o să revin însă la Camille) și, de asemenea, într-un mod mai primejdios (dar și mai puțin puternic, însă e drept că aveam zece ani în plus, iat în momentul când ne-am întâlnit sexul dispăruse complet din viața mea, nu-și mai afla locul, eram cu desăvârșire resemnat, nu mai eram bărbat în toată puterea cuvântului0, în privirile prea grabnic intersectate cu șatena de la El Alquian, ultima si probabil cea de pe urmă posibilitate de fericire pe care viața mi-o așezase în cale.”
Fragment din romanul Serotonină, al şaptelea scris de Michel Houellebecq.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
