Atelierul lui Michael Lassel e neobişnuit de mic. Lumina pătrunde nu prin imenşi pereţi vitraţi, ci printr-o fereastră comună. O masă, aflată lângă şevalet, e postamentul complicatelor sale construcţii, care l-au consacrat internaţional ca unul dintre cei mai importanţi artişti contemporani ai hiper-realismului figurativ, realizat în tehnica trompe l’oeil. Într-un cartier liniştit al oraşului german Fuerth, Michael Lassel, plecat din Logig şi ajuns, prin lucrările sale, în marile capitale ale artei, continuă să fie absorbit de opera şi lumea sa interioară. Expoziţia sa retrospectivă, ‘Lumi analoage’ (‘Analoge Welten’), vernisată iniţial la Nurnberg, în Tiny Griffon Gallery, este deschisă până pe 24 iulie în galeria Consulatului General al României la Muenchen şi va fi prezentată şi publicului berlinez în noul sediu al ICR Berlin, începând cu 6 octombrie 2015.
Vă definiţi ca un artist german cu originea în România?
Ca persoană, sunt născut în România (în 1948, în comuna Logig, n.n.), dintr-o familie de saşi, şi trăiesc în Germania – sunt cetăţean german. Ca artist, eşti format de o societate, iar această perioadă de formare s-a întâmplat în România. Societatea în care m-am format nu mai există. O revăd, cu ochii minţii, ca pe o societate coaptă şi curată, desigur nu în sens politic, ci în sensul unei educaţii şi al unei morale sănătoase. Rămân recunoscător acelui mediu, în care m-am putut dezvolta.
Ce figură v-a dominat copilăria?
Fără îndoială, bunicul patern, furnizor de cai al Casei Regale a României. Înainte de asta, trăise peste un deceniu în Statele Unite ale Americii. Un om curajos şi care a ajuns înstărit. A fost unul dintre fondatorii hergheliilor de la Rădăuţi şi de la Mangalia; de la el mi-a rămas dragostea pentru cai.
Talentul v-a fost recunoscut din copilarie? Cum aţi ajuns la Liceul de Artă din Târgu Mures?
Eu am desenat de mic. Tata a fost foarte talentat, cioplea în lemn, dar nu a studiat niciodată şi a rămas la nivelul unui artist popular. Dar talentul meu a fost observat şi cultivat, deşi nu fără dificultăţi. Colectivizarea a lăsat familia mea fără nimic. Tata nu s-a descurcat ‘în lumea nouă’, iar bunicul era deja bătrân. Mama mea murise când eu eram foarte mic. Am fost ajutat de un cuplu din Târgu Mureş, fără copii. El era prieten cu bunicul , dintr-o familie de industriaşi din Cluj, soţia lui era medic. Am stat la ei în timpul liceului, m-au ajutat apoi şi în timpul facultăţii. Intrând în casa lor, mi s-a părut că am intrat în rai. Aveam o singură pereche de pantofi, iar unul dintre pantofi era rupt. Îmi amintesc perfect cum m-am aşezat picior peste picior, încercând să maschez ruptura. Eram un copil nevoiaş, de la ţară.
Între cei care v-au format şi influenţat, îl amintiţi întotdeauna pe Corneliu Baba. Influenţa sa a fost eminamente artistică?
Corneliu Baba m-a plăcut, nu doar talentul meu l-a făcut să mă accepte în preajma sa. A contat, cu siguranţă, deşi nu voi afla niciodată cât de mult, faptul că ştiam să cânt la vioară, căci Baba era un violonist foarte bun. Ascultându-l, am înţeles încă şi mai bine prietenia şi preţuirea profundă pentru George Enescu. Poate a fost impresionat şi că eram orfan de mamă şi a dorit să mă ocrotească. Important e că am putut învăţa de la el, căci îl consider şi azi un maestru care îşi merită locul în patrimoniul universal. O lucrare ca ‘Odihna la câmp’ (în colecţia Muzeului Naţional de Artă) poate sta alături de creaţia oricărui mare maestru.
Unde e ‘acasă’?
Aici e acasă, în atelierul meu. Deşi cred că aş putea lucra oriunde. Pentru un creator, lumea interioară e importantă. M-am întors în România, în 2011, la Târgu Mureş, am revăzut casa pe care am părăsit-o cu mult timp în urmă. Camerele mari, înalte, erau în ruină. Nu m-am mai simţit legat de spaţiul acela.
Aici e acasă, am o familie armonioasă şi mă simt iubit şi protejat. Armonia din viaţa personală mă ajută să lucrez. Am nevoie de linişte sufletească, am nevoie să îmi pot concentra energia asupra actului creaţiei.
2011 este anul în care aţi revenit în România pentru singura expoziţie personală pe care aţi avut-o în Bucureşti. Cine şi cum v-a convins să acceptaţi această întoarcere?
Radu Boroianu (în prezent preşedintele Institutului Cultural Român, care a deschis expoziţia lui Michael Lassel la München, pe 25 iunie, n.n.) mi-a făcut o vizită aici, în atelier, şi – în câteva ore de discuţie cu Domnia Sa – am hotărât să accept acest proiect. Nu am regretat nicio clipă, dimpotrivă, expoziţia de la European Art Gallery mi-a adus multe satisfacţii şi extrem de multă prezenţă în mass-media din România.
Sunteţi căutat la atelier de cumpărători? Cum simţiţi sau cum resimtiţi admiraţia şi preţuirea celor care vă cunosc şi vă urmăresc cariera artistică?
Am colecţionari care au căutat să mă cunoască şi care m-au vizitat în atelier – unii mi-au devenit prieteni. Dar sunt mulţi cei care îmi cumpără lucrările fără o referinţă personală şi fără dorinţa de a mă cunoaşte sau de a cunoaşte mesajul meu personal inclus în fiecare lucrare. Sunt colecţionari din Asia care apreciază lucrările mele cu o pasiune vecină cu veneraţia, dar care nu au îndrăznit niciodată să intre în spaţiul meu personal. Am întâlnit întâmplător, la Opera Gallery (galerie internationala celebră, cu filiale în toată lumea, care l-a reprezentat mulţi ani pe Michael Lassel, n.n.), un galerist din Hong Kong. Admiraţia din privirea şi gesturile sale m-a fâstâcit, într-atat era de evidentă.
Ce muzee sau spatii expoziţionale publice au lucrări semnate de Michael Lassel în colecţiile lor permanente?
Am lucrări în colecţiile permanente ale muzeelor din Geneva, Würzburg, Detroit (Jewish Museum), în colecţiile Sony din Tokio sau Renault din Mants-le-Jolie (Franţa), dar şi la Tate Gallery. În România, nici un muzeu nu mi-a cumpărat lucrări. Sau nu încă.
Aveti o recunoaştere artistică impresionantă. De multe ori aţi expus la ‘Grand Palais’, în Paris, aţi fost prezent în British Museum, dar şi în alte muzee ale lumii (în expoziţii personale şi colective), elogiat de prestigioase reviste de artă, cu lucrări în colecţii publice şi private în Tokio, Hong Kong, Londra, New York, Paris… Ce regrete aveţi?
Regrete? Nici unul. Arta m-a ales pe mine, aşadar nici măcar nu mi-am pus problema unor alegeri alternative. Orice altceva aş fi făcut, mi-aş fi facut rău, ar fi fost în afara fluxului personalităţii mele şi aş fi fost foarte, foarte nefericit.
Citiţi şi
Dar cum să NU știți ce e ăla păstârnac și la ce se folosește?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
