Miami Vice, în versiune neagră – Moonlight

În lunga sa cursă către premiile Oscar, Moonlight (biruitor ca propunere la mai toate festivalurile de gen) a debarcat și pe malurile dâmbovițene, iscând opinii diverse (melodrama de substanță poate să capete diferite nuanțe). Barry Jenkins a evitat, cât i-a stat în putință, căile bătătorite și a livrat o peliculă aparte, emoționantă. Realizatorul (Barry Jenkins) și dramaturgul Tarell Alvin McCraney au multe puncte în comun: copii de culoare, crescuți de mame toxicomane, au copilărit în Liberty City, cartier din Miami, faimos prin violențe.

Așadar, asistăm la evoluția lui Chiron, în toiul luptei contra drogurilor, în trei tablouri (copilărie, adolescență, maturitate) calate pe teme comune (identitate, masculinitate, comunitate). Este un ritm aproape biblic (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh) cel adoptat de Moonlight pentru a zugrăvi portretul lui  Little/Chiron/Black, un copil fără tată, pierdut în violenta lume a forței și-a dependenței de narcotice din toridul Miami. Tăcut și retras, băiețelul adună toate durerile provocate de suferințele trăite într-un univers uman haotic (absența unor repere morale, violența din viața cotidiană).

Parcursul singularizat în acea lume dezlănțuită devine, prin această peliculă, un omagiu adus acceptării de sine, maturizării (forțate). Simbolic botezat de mentorul său, Chiron renaște și dă piept cu viața din care părea că încearcă să scape, într-o permannetă fugă  (de sine). Nu vorbește mult, mai degrabă interoghează, ascultă, pentru ca apoi și noi, spectatorii, să ne punem întrebări. Între cele trei perioade, cu delimitări clare, elipsele accentuează nota de mister: ce se va alege de Chiron? Inteligența lui Jenkins (scenarist și realizator) constă în impunerea unei linii de forță nete în povestea sa. Viitorul protagonistului pare că se detașează de fractura socială și politică, fără soluții aparente. Rezolvările se vor regăsi în mintea privitorului, care asistă la o adevărată „Lambada” a vieții eroului. Opacitatea și reținerea lui Chiron împing spectatorii către intersecții ale reflecției. Adesea, pare că funcționează, dar, uneori, acest motor dă semne că se oprește, apoi continuă, deși dispozitivul e mereu ermetic. Mecanica (implacabilă) face, totuși, povestea să avanseze, conturând portretul unui om care nu-și poate accepta singularitatea într-o lume crudă și atinge zone ale unui lirism aparte, de-o bulversantă frumusețe. Moonlight este un film care iradiează lumină, care realizează un acord între formă și fond, conjugă limbajul cu imaginea și inteligența cu intenția.

Țesut pe canavaua clasică a poveștii triste a unui copil necăjit, născut în cartierele rău-famate din Miami, a cărui mamă este dependentă de droguri și practică prostituția ocazional, filmul ilustrează dificila confruntare cu viața, bazându-se pe susținerea unui tată-surogat. Barry Jenkins a realizat o frescă intimistă în trei timpi ce vor nara (de)construcția unui copil complexat într-un om care și-a confecționat o puternică armură pentru a supraviețui. Încă de la început, Chiron (poreclit Little) se va confrunta cu acceptarea homosexualității și cu toată seria de consecințe ale acesteia. Nu la mare distanță, spectatorul asistă la un abil twist deoarece, în partea a treia, filmul dejoacă așteptările privitorului; copilul fragil din comunitatea neagră devine dealer. Moonlight nu este doar o simplă poveste despre o descindere în infern, ci drama unei renașteri într-o lume fără scrupule.

Cele câteva parti-pris-uri estetice ale lui Barry Jenkins țin de experiența lui Terrence Malick: camera îmbrățișează chipurile personajelor, dar nu le acoperă/sufocă, prezențele omenești sunt permanent învăluite de tăceri, culoare și senzații. Coloana sonoră, realizată de Nicholas Britell (The Big Short, Free State of Jones, A Tale of Love and Darkness), punctează momentele esențiale. Fiecare plan este gândit ca o fotografie care încearcă să surprindă o emoție, un instantaneu. Jenkins pare interesat de virilitatea și, în egală măsură, de vulnerabilitatea lui Chiron, de aceea prezintă pe ecran bărbați negri care plâng, în contradicție cu toate clișeele de până acum. Metamorfoza fizică a eroului (devenit un fel de geamăn al lui 50 Cent) exprimă cel mai bine rolul mediului (determinismul social) și re-formularea identitară. Fantasticele culori din Miami, cu zilele scăldate în lumini orbitoare și nopțile albăstrii, exprimă – din punct de vedere vizual – stranietatea personajului. Cineastul ne antrenează într-o idilă altfel, un fel de In the Mood for Love (gay), cu  multă străduință, oferind o  nouă perspectivă asupra comunității de culoare, în (sub)cultura gangsta.

Finalul poate deveni o scenă mitică, iar America lui Trump ar părea, astfel, sobră, dar cu Barry Jenkins în spatele camerei de filmare, marcând rezistența în marș.

Regie: Barry Jenkins

Scenariul: Barry Jenkins (după o piesă a lui Tarell Alvin McCraney)

Imaginea: James Laxton

Decoruri : Hannah Beachler

Costume : Caroline Eselin-Schaefer

Montaj : Nat Sanders, Joi McMillon

Muzică: Nicholas Britell

Producători: Adele Romanski, Dede Gardner, Jeremy Kleiner

Distribuție:

Alex R. Hibbert (Little), Ashton Sanders (Chiron), Trevante Rhodes (Black), Mahershala Ali (Juan), Janelle Monáe (Teresa), Naomie Harris (Paula), Andre Holland (Kevin), Jaden Piner (Kevin la 9 ani), Jharrel Jerome (Kevin la16 ani), Edson Jean (M. Pierce).

Durata: 1h51

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Oscar, 2017:

Premiile Globul de Aur,  2017:

Premiile BAFTA 2017:

Citiţi şi

Despre droguri și ravagiile pe care le fac

Drumul unui consumator de la inocență la dependență

Salutări de la Napoli

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.