Când prietena mea mă sună, rugându-mă să vin să o ajut, simt că mi se rupe sufletul de mila ei…
Merg, ori de câte ori este posibil, şi o ajut cum pot. Ştiu că a băut deja vreo două sticle de vin şi că vor mai urma… Că se culcă şi se trezeşte cu sticla în mână. Nu face niciun secret din asta şi culmea e că nici nu îţi poţi da seama dacă sau cât a băut. Este la fel de coerentă, compusă, calmă ca întotdeauna, ba mă surprinde de fiecare dată cu umorul şi remarcile ei extrem de inteligente şi la obiect. Stăm uneori la taclale, aşa cum am făcut-o întotdeauna, este mereu o gazdă bună, primitoare. Are grijă să „pună ceva bun pe masă”, că nu şi-a uitat tradiţiile ancestrale şi nici bună-creştere, chiar dacă trăieşte de atâţia ani în străinătate.
Este cea mai bună prietenă a mea şi ne cunoaştem cam de 20 de ani. Am fost vecine aici, în citadela unde eu m-am născut, iar ea s-a stabilit cu familia ei. Ne înţelegem în limba mea maternă pe care o mânuieşte cu o abilitate care mă lasă şi acum paf… şi da, recunosc că în trecut au fost momente când o invidiam! Eu mai vorbesc engleza „de baltă”, strictul necesar de birou. Ea vorbeşte, scrie şi citeşte în şase limbi! O mai invidiam pentru talentele ei multiple, pe care a ştiut să le dezvolte şi desfăşoare într-un mediu care nu-i aparţinea. Pentru mediile ei de muncă unde şi-a câştigat respectul şi admiraţia. Eu am fost căsătorită cu un turc pe care îl pierdusem din cauza cancerului chiar când ea se mutase lângă noi. Nu l-a cunoscut decât din povestirile mele. Rămăsesem văduvă, încă tânără, cu doi copii mici, şi un business întreţinut de soţul meu, business ce s-a dovedit falimentar fără ştirea mea… Au urmat ani grei pentru mine şi copiii mei. Zile în care nu aveam ce mânca. Oh, se poate întâmpla şi în Occident! Fără să-i cer, m-a ajutat întotdeauna. Necerând nimic în schimb. Chiar nici atunci când sugeream să mă revanşez cumva.
În acei ani, ea înflorea, în timp ce eu mă zbăteam să rămân pe linia de plutire. Era frumoasă, împlinită, râdea mult, călătorea mult… Până şi căsnicia ei, deşi lipsită de copii, părea aproape idilică. Şi dădea dovadă de o energie inepuizabilă. Nu avea de unde şti ce-i va oferi viaţa şi că izvorul nesecat de energie există doar în basme…
Ultimii ani au doborât-o. Întâi psihic, apoi material. A primit şoc după şoc, palme de la viaţă, ca şi când ar fi greşit vieţii cu ceva. Ştiu sigur că n-a greşit. Fie şi doar din dovada prieteniei ei în timp, lipsite de orice interes.
Mă doare când o văd, în miezul zilei, încă în pijama şi halat. Palidă, inactivă, inertă. E total singură. Nu se lamentează. Dar eu ştiu. Nu se mai hrăneşte cum ar trebui, nu are chef să-şi gătească de una singură. Îşi comandă câte o pizza uneori, pe care nu o poate termina din lipsă de apetit şi care, pe deasupra, e prea scumpă acum pentru portofelul ei rănit…
I-am propus, doar o dată, să se înscrie la AA. Nu s-a supărat, dar a refuzat. Pe undeva, o înţeleg. Acolo mişună de drogaţi, beţivi şi rataţi iremediabili. Iar ea nu este nimic din toate astea. E doar o femeie singură, care acum suferă prea mult.
Nici antidepresive nu vrea. Înţeleg şi asta. Le-am refuzat şi eu la timpul când mi-au fost propuse. Şi dacă eu am reuşit să-mi revin, va reuşi şi ea.
Mi-e tare dragă şi vreau să o ajut.
Cea mai bună prietenă a mea. Chiar dacă nu e născută aici, ca mine, şi nici n-am copilărit împreună… Ştiu că îşi va reveni… până atunci, mi se rupe sufletul de ea.
Guest post by Daffodil
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
