Tot scroll-înd pe net după te-miri-ce, absolut întâmplător îmi săriseră-n ochi: niște blocuri imense de piatră din Cehia, cu o portiță de piatră între ele. Și mi s-a pus pata că vreau la ele. Și-am fost, nenicule!
Adršpach întâi. Apoi musai o fost înc-o zi-lumină și la suratele lor din Teplické Skály, vreo cinci kilometri mai încolo. Am plătit, am intrat și-am rămas câteva ore bune suspendată-ntr-un univers paralel. Eu, noi, blocurile alea uriașe de piatră din alt timp, din altă lume, de dincolo. Cărarea șerpuiește printre ele, coboară și urcă, uneori te faci una cu ele, ca mai apoi să te strecori pe sub ele, printre ele sau pe deasupra lor. Sufletul ți se fluidizează, inima e doar un mușchi tălâmb acolo-n piept, prea bleg să mai înregistreze bătăile pe minut. Ești o puță de furnică în bătaia vântului. Și uiți de tot: de mușuroiul tău, de viață, de moarte, de țațe opărite și de ciufuțeniile pământului, de grija zilei de mâine, de cățel, de purcel, de naiba să te ia.
E soare, toamnă, liniște și pace-n jur și cam 4,4 grade. Mai dai de niște rătăciți prin “Stânco-land”, cu rucsac și bebel la purtător. Ai tăi își rotesc privirile care-ncotro și exclamă cu variațiuni de tonalitate, extaziați de priveliști. Respiri, expiri, tragi aer în piept și urci, cobori și ai senzația că vrei să rămâi acolo pentru totdeauna. Și mergi ca-n transă printre uriașii ăia, te zgâiești să dibuiești siluetele miresei, vânătorului, calului, broaștei și-ale buzelor țuguiate ale îndrăgostiților pietrificați, te plimbi cu barca pe lacul dintre stânci sau stârnești ecouri ireale prin amfiteatrul și catedrala stanelor de piatră.
Citiţi şi Punctul G al Europei – o campanie cu tentă sexuală a reînviat turismul în această capitală europeană
Hălăduiești ore-n șir, urci 100, 200, 300 de trepte. Te cocoți deasupra lumii, apoi te scobori iar 300 de scări, te hârjonești cu fi-tu, îi mai furi un pupic soțiorului, te urci pe buturugi și te joci de-a cucu-bau printre răgăliile-mprăștiate de-a valma. Faci 1000 de poze, până bateriei tale începe să i se pâlpâie la greu de ce vrei tu și-și dă obștescul sfârșit când ți-era lumea mai dragă. Rămâi de izbeliște, la cheremul gigabaiților propriei retine. Și draga de ea, cumințică și mioritică, își face treaba cu vârf și îndesat.
Apoi te desparți de lumea aia pietrificată, maiestuoasă, copleșitoare… Minute bune ești în sevraj, n-ai pleca nici în ruptul capului. Mai vrei minunăție de-aia bolovănoasă, ai mai adăsta zi de toamnă până-n seară. Cele câteva ore bune ai fost dependentă de imensitatea și splendoarea aia-mpietrită.
Odată ieșită de-acolo simți cum atomii tăi risipiți care-ncotro, printre crăpăturile stâncilor ălora înnebunitor de faine, strâng rândurile și te recompun, zoburică+ fărâmiță+bucățică+calup. Ești din nou tu, dar puțin mai proaspătă, mai limpezită la suflet, mai chivernisită cu propriile-i simțăminte, mai cu hățurile-n mână. Pe cai și la plai!
Guest post by Camelia Sighiartău
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
