– Radu, Radu, hai, scoală-te, mi-e poftă de pâine. Pâine caldă… Hai, te rog!
Stai în patul gândurilor de prea mult timp, hai scoală-te si fă pâine. Uite, un motiv… mi-e poftă de pâinea bunicii.
Cunosc copilul acesta încă de la început. Ne-am zămislit parcă împreună. Undeva, în creşterea timpurilor, l-am uitat şi, oarecum, l-am abandonat, dar el, fire nobilă, de copil, nu a făcut-o! Şi m-a aşteptat stoic, geografic perfect, exact acolo unde-l lăsasem: în viaţa mea de la începuturi. Căzusem cumva din mine şi cu toate sforţările nu reuşeam să mă cocoţ la loc. Eram întins, undeva între lumi, pe paturi imaginare şi visam speranţe dulci zămislite din sărătura mării. Apoi, o revelaţie, a apărut copilul. Şi a vrut pâine. Stăteam întins şi mă uitam la el. Mă plictisea. Mă enerva perfecţiunea cu care mă privea. Simţeam că sunt analizat de singura fiinţă căreia nu puteam să-i dau o replică acidă, în faţa căreia nu puteam fi arogant, egocentric si ipocrit. Îmi era frică, puştiul vroia să mă transforme în el. Doamne, ce coşmar! Eram nervos.
Bă, pleacă! În viaţa mea nu-i loc pentru mine, tu ce să faci? Du-te de aici, la familia ta, eu nu am timp de puşti pe care să-i învăţ viaţa. Nu am timp şi nu am chef. Adio!
A plecat. Groaznică imagine. A plecat ca un copil, dar gârbovit ca un moş abandonat de familie în uitare. A plecat… nu am simţit niciun fel de remuşcare. Eram liber, scăpasem de puşti. Puteam sta întins pe gânduri şi să nu fac nimic. Era aşa comod…
Însă dimineaţa a venit din nou.
– Radu, mi-e foame, faci pâine? Pâinea aia bună pe care te-a învăţat bunica ta s-o faci?
Doamne, îl uram! Era enervant, aşa cârlionţat şi bucălat. Era enervant, aşa insistent şi zâmbăreţ. Era enervantă perfecţiunea inimii lui, fără niciun atom al răului uman înlăuntru. Mă intriga de unde îmi cunoştea el bunica. Mă enerva, îmi venea să mă scol si să-i crăp mecla aia frumoasă, mă enerva, dar, într-un fel ciudat, mă atrăgea. Parcă îi ştiam zămbetul, parcă îi mai auzisem glasul, începusem să-i recunosc ochişorii ăia cu care punea întrebările lumilor.
– Bă, dacă iţi fac pâine, pleci la familia ta?
– Da!… a răspuns.
Şi am făcut pâine. Pentru prima oară în viaţă am făcut pâine. După mult timp, eram calm şi matematic precis. Cu o memorie nepervertită, mi-am adus aminte paşii bunicii mele atunci când plămădea. Ţineam ochii inchişi, să nu-i văd făţuca atentă cu care mă privea şi mă iscodea până în fundul gândurilor, şi lucram aluatul.
Am scos-o din cuptor şi l-am strigat, dornic să-i servesc pâinea ca să-mi recâştig libertatea statului metafizic. Plecase…
Am început să mănânc din aroma copilăriei şi să plăng. Plângeam ca un copil. Apoi l-am văzut pe el, cocoţat în oţetarul de la gard, cu un codru de pâine caldă în mânuţe. L-am văzut în teica găinilor, plin de noroi din cap până-n picioare. L-am văzut râzând, iscodind, şterpelind mere, deşi erau la liber, l-am văzut citind cu nesaţ şi punând întrebari sâcâitoare. L-am văzut visând vise, inventând culori, l-am văzut… pe mine.
De atunci, am rămas cei mai buni prieteni. Suntem zilnic împreună. Am râs, am plâns. Am minţit si am fost minţiţi, împreună, ne-am îndrăgostit amândoi în acelaşi timp, de aceeaşi fată, şi am iubit-o împreună, diferit. Ne-am stabilit ţinte şi vise, pe unele le-am atins în acelaşi timp, pe altele nu încă!
Cumva a rămas şi mi-a devenit cel mai bun prieten şi confident. De când l-am cunoscut, deşi îl ştiam de-o viaţă, am început să văd culori. Apoi, tot el mi-a spus să le pun pe masa de lucru, în bucătărie.
Acum, nu iau nicio decizie fără acordul lui, iar gusturile copilăriei le regăsim împreună. Chiar şi textul acesta e scris sub atenta lui supraveghere. Stă undeva lângă soba bunicilor noştri, în sufletul meu, murdar de ciocolată, şi îmi spune că vom fi bine. Noi doi…
Eu şi cel care m-a salvat. Copilul din mine….
P.S. Emoţia pe care o am când mă port pe uliţele copilăriei nu mi-o poate da nimeni niciodată. Dar nici nu mi-o poate lua.
Prăjitură de la bunica
Pentru blat:
4 mere mari, 4 ouă, 300 gr. zahăr şi 4 linguri de făină, cu vârf.
Dăm merele pe răzătoare (da, cu coajă cu tot) şi le punem la scurs, presându-le uşor cu palma.
Separăm albuşurile de gălbenuşuri şi le batem spumă, apoi adaugăm zahărul, în ploaie, continuând „bătaia“, până ce este total dizolvat, iar bezeaua fină şi lucioasă e ca o zi din copilărie. Adăugăm gălbenuşurile, unul câte unu, iar apoi făina şi amestecăm totul perfect. Introducem merele, cât mai scurse, în compoziţie şi turnăm totul într-o tava cu fund detaşabil şi tapetată cu făină, pe care o dăm apoi la cuptor, la 180°, timp de 40 de minute sau până trece testul scobitorii. După cuptor, lăsăm să se răcească bine şi apoi o scoatem din formă.
Pentru glazură:
8 linguri cu zahăr se pun pe foc împreună cu 3 linguri de cacao, de cea mai bună calitatate, şi 3 linguri de lapte rece. Cu o lingură de lemn, la foc mic, amestecăm totul încet, până ce zahărul e complet topit. Adăugăm 50 de grame de unt şi îl topim uşor în compoziţie. La final, punem o lingură de ulei de floarea soarelui, pentru luciu. Îmbrăcăm prăjitura în glazură şi lăsăm la frigider cam două ore.
Servim…
Citiţi şi
Fii atent la asta când reamenajezi bucătăria!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm È™i duÈ™i de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
