Ştefan zâmbi obosit, cu o undă de persiflare pe buze, ca omul care are multe în cap, dar nu se poate face înţeles, apoi continuă:
– Începe să mi se arate clar lumea în care trăiesc. Văd valurile de oameni buni care părăsesc zilnic România. Oamenii ăștia ar trebui să rămână aici. Şi noi, stomatologii. Ni se goleşte ţara, mamă! Tu nu vezi?
– Păi să rămână! Cine nu-i lasă? Dar dacă le e mai bine printre străini!… Nu vezi că unii vin acasă şi vorbesc franţuzeşte ca prin cătunele Franţei, pe unde scot măsele.
– Ce observaţie răutăcioasă, mamă! Oamenii ăștia – şi nu doar cei de scot măsele – nu pleacă de bine. Poate ai aflat şi dumneata în ultimul timp. Căci valul se îngroaşă. Unii nu au pilele şi relaţiile trebuincioase ca să se angajeze aici, la nivelul la care ar merita. Şi e vorba de oameni calificaţi care nu au băut cerneala, şi nici n-au dat şpăgi pe la facultăţi ca să treacă examenele. Tu insinuezi că oamenii ăştia nu sunt patrioţi? By the way: ai uitat că aproape te apucaseşi de bocit când nu ai găsit un tâmplar bun care să-ţi facă uşa de la intrare?
– Dar nu e vorba de patriotism! Însă, aşa cum am rămas noi aici, puteau rămâne şi ei. Toţi o ducem aşa cum o ducem… Dacă îţi iubeşti ţara, nu o părăseşti! Noi ne-am luptat cu sistemul. Indiferent cum ne-a fost, bine sau rău, nu am dat bir cu fugiţii, ne-am asumat soarta.
– Nu pot să cred!… Când erai mai tânără vedeai altfel lucrurile!
Atinsă în tinereţea-i care-şi luase tălpășița, doamna Chirilov ajunse la o asemenea excitaţie, încât tot ce reuşea să-i mai iasă din gâtlej, era o chiţcăială patetică.
– Extraordinar! A ajuns oul să-i dea lecţii găinii! Dar cine crezi tu că eşti? La cei numai douăzeci şi doi de ani pe care îi ai, crezi că inventezi apa caldă? Abia ai făcut ochi, Ştefănel, dragule!
– Aproape douăzeci şi trei, dar nu ăsta-i subiectul discuţiei! Vorbeam de ţara care se goleşte şi de guvernanţii noştri. Că oamenii, de plecat, nu pleacă de bine. Ştii tu cum e să petreci Crăciunul văzându-ţi familia doar pe Skype? Pentru că nu poţi să pleci acasă, la ai tăi, pentru că n-ai destule zile de concediu şi cele pe care le ai nu te înduri să le părăduiești. Te uiţi cu jind la biata oală de sarmale pe care a încropit-o fie maică-ta, acum gospodină în casa ta, fie fiică-ta cea mare, devenită peste noapte mama frăţiorilor ei, sau mai ştiu eu ce alt binefăcător de ocazie… Te uiţi cu jind la bradul slăbănog şi cam gol, dar care în momentele acelea e cel mai frumos din lume şi-ai vrea să te înfrupţi dintr-o bucăţică de cozonac făcut de soacră-ta, care nu mai e scorpia pe care ai lăsat-o-n urmă – distanţa şi nevoia au făcut din ea pâinea lui Dumnezeu! Ai vrea şi tu o lingură de ciorbă şi o bucăţică de şoric. Piftia, pe care şi tu o făceai în fiecare an de Crăciun, îţi lasă gura apă. Îţi asculţi copiii colindând şi abia îţi poţi ascunde lacrimile. Şi-ţi tremură vocea. Ce dor te chinuie!… Cât de mult ai vrea să fii de partea cealaltă a ecranului, să cânţi şi tu cu ei: „Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia, chip luminos…” Dar acolo unde eşti, până şi Isus s-a cam cărat din inima ta. Eşti uscată şi trosneşti de neputinţă şi de dor ca o cracă ce stă să se desprindă de trunchi… Eşti numai o durere ce mugeşte surd şi care, dacă s-ar slobozi, ar sparge geamuri. Copiii tăi, familia toată, sunt acolo şi-ar vrea să te îmbrăţişeze. Întind mâinile spre tine, tu întinzi mâinile spre ei. Vă pupaţi. Sticla calculatorului e rece. Şi simţi sărat şi vâscos. Sunt lacrimile şi mucii care-ţi curg, în timp ce pupi ecranul. Şi te opreşti. Pentru că nu mai poţi vorbi şi-abia mai vezi nişte dungi printre lacrimi. „Steaua sus răsare/ Ca o taină mare…” cântă copilaşii tăi. Dar taina cea mai mare e că tu porţi în suflet o îndoială pe care nu le-o poţi împărtăşi; nu le poţi spune tocmai de Crăciun că e posibil ca nici la vară să nu vii acasă să-i vezi, pentru că ai vrea să mai strângi nişte bani pentru când or merge ei la liceu sau la facultate. Sau pentru că ai vrea să repari şopronul ăla de stă să cadă, că ai amânat atăţia ani treaba asta şi nu te-ai îndurat, când erai printre ei, să vinzi vaca pentru asta… Şi nu le zici asta pentru că tu îi iubeşti prea mult şi nu le poţi face inima ţăndări. Iar ei nu trebuie să se întristeze în seara de Crăciun, când toată lumea se veseleşte. În alte case e veselie. Într-a ta, nu. Închizi calculatorul. Stingi lumina şi te bagi în pat şi plângi sub pătură până adormi – slavă Domnului că poţi dormi!… Aşa şi de Paşti şi de ziua copiilor tăi… Dar te forţezi de fiecare dată să apari surâzătoare pe sticla calculatorului, iar vocea la telefon îţi radiază de fericire. Pentru că tu trăieşti pentru ei! Şi, stai liniştită, nici ei nu-ţi zic totul. Acelaşi vodevil îţi servesc şi cei de partea cealaltă. De la distanţă, pe deasupra zâmbetelor şi a poveştilor tot timpul frumoase pe care le auzi, simţi viaţa grea şi goală a alor tăi şi durerea lor gâtuită. Porţi în suflet o tristeţe cuibărită ca un şarpe veninos în pântece, care din mic se face mare şi care te suge de viaţă ca să poată trăi el. Asta devii: o durere ambulantă. Eşti ca o poză pusă pe facebook menită să convingă lumea cât eşti tu de fericită; o poză de pe care zâmbeşti frumos şi convingător, când, de fapt, tu plângi pe dinăuntru măcinată de tristeţe şi nefericire. Şi …
Ştefan se opri brusc. Vocea îi dădu înapoi ca un val în reflux. Privi spre Luluţa care îşi duse mâna la ochi, voind ruşinată să-şi acopere faţa ce i se congestionase şi lacrimile care-i şiroiau ca nişte pârâiaşe pe obrajii stacojii. Privire stinsă. Ochi roşii. Cap plecat. Umeri strânşi. Spate încovoiat. Şuviţe de păr încâlcite şi aruncate peste muci împletiţi cu lacrimi. Sufletul – un zgârci. Asta devenise Luluţa. Suspina întrerupt şi îndesat, încercând să-şi stăpânească sughiţul şi tremurul mâinilor care căutau un şerveţel, bâlbâindu-se înfrigurate pe faţa de masă.
Timpul se făcu punte de dor şi i-o aduse Luluţei pe Viorica: o mână caldă pe creştetul capului, un nas mic, îngheţat, încălzit de un decolteu uzat, un miros de pâine bună, aburindă, abia scoasă din cuptor, o îmbrăţişare ca o haină groasă pe timp de viscol şi ger. Luluţa zâmbi duios nălucii: Mi-e dor de tine, mămică! Când o să vii la vară, acasă… şi se opri brusc, siderată de inconsistenţa gândului.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Femeia modernă și magia Sărbătorilor: echilibru între tradiții și grija de sine
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
