Uneori mi-e dor de tine. Dor de cel ce-mi ești în mintea mea. De ce-ar fi putut fi dacă… De tot ce am sperat să trăiesc cu tine. Cu tine! Nu cu oricine. De tot ce n-a fost. Un dor care mă doare în stomac, îmi strânge sufletul și-mi eliberează lacrimi grăsuțe și calde pe obraji, ce se cer neapărat plânse. Iar eu le plâng mereu cu uimire de cât poate să doară o iubire netrăită. Tare. Ascuțit. Adânc. În mine. Și mă mir mereu de ravagiile unei iubiri care n-a fost… O fi fost măcar iubire? Sau? Poate vreo durere veche, a unui copilaș cândva prea puțin iubit de părinți prea ocupați cu lucrurile și viețile lor de oameni mari, care și-a dorit, a tânjit, a cerut, fără să primească și care a învățat atunci, posibil pentru totdeauna, că așa trebuie să fie și să se simtă iubirea.
A crescut copila și și-a bandajat cum a putut mai bine sufletul. Poate a și uitat ce-o fi simțit cândva. De-acum este femeie și iubește. Iubește mult. Iubește tare. Iubește total. Iubește și-și dorește să fie fericită. Văzută și iubită. Iubește chiar dacă el îi jupoaie cu neiubirea lui, rând pe rând, încă un strat și încă unul din cele cu care-și oblojise rana aia de demult. Sau, mai ales, atunci. Așa i se pare. Că agonia de a nu ști dacă el o să mai fie acolo și mâine, umilința de a nu fi singura, durerea de a nu conta și alte otrăvuri, pe care el i le servește în doze mai mici sau consistente, înseamnă iubire. Și nu se oprește din a-l lăsa să-i jupoaie sufletul de viu, nici când doare, nici când sfâșie, nici măcar atunci când crede că nu mai poate. Nu încă. Nu de data asta. Poate mâine, dacă nu cumva… Poate o să fie mai bine și nu va trebui să plece. Unde să se ducă? Deși nu este niciodată mai bine. Mai rău, da. Și totuși, încă nu. Mai stă puțin. Mai poate puțin. Încă puțin… poate de data asta o să fie altfel. Pentru că iubește, își spune. Pentru că iubirea îndelung rabdă. Dă fără să primească. Iubirea justifică suferința și sacrificiul binelui propriu. Iubirea justifică orice, nu-i așa? Și dacă-i în numele iubirii, să fie primit! Așa și doar așa știe. Neiubirea de sine, pe care i-au predat-o cei care ar fi trebuit s-o învețe despre iubire, se hrănește cu ce nu are el de dat. Nu are în general sau, cel puțin, nu ei. În lipsa lui, cel care răspunde cu neprețuire iubirii ei, este goală. El și doar el îi completează piesele lipsă din puzzle-ul cu care s-a jucat când era copil. El îi confirmă tot ce știe, tot ce este în suflet. Simte răul, vede întunericul însă dacă ele ar dispărea ar fi încă și mai greu de îndurat. Căci ce să știe a face un liliac în soare? Așa și ea: știe să se descurce cu neiubirea, n-ar ști să trăiască altfel.
Citiți și Astăzi sunt fericită pentru că ieri am ales să nu mai fiu nefericită
©Adrian Iurco
Într-o zi, va realiza însă că el nu i-a făcut nimic. Nimic din ceea ce ea nu l-a lăsat să-i facă. Că el a fost, cumva, doar o unealtă a scenariului ei de viață și a avut rolul pe care ea i l-a scris în fiecare zi în care a rămas acolo, în neiubire și lipsă de considerație pentru sufletul ei, de fiecare dată când l-a primit, deși nu trebuia s-o facă, în fiecare moment în care l-a lăsat să-i terfelească sufletul. Pentru că își dorea să fie văzută și iubită. Și spera absurd. Ca atunci. Și tot ca atunci, nu era. Acea zi o va durea mai tare decât toate celelalte. Când pretextul iubirii nu-i va mai scuza nefericirea, când va trebui să-și dea o întâlnire sinceră cu sine însăși, când va vedea ce și-a făcut și nu va ști cum să repare. Când locul neiubirii va fi gol, gol și atât, disperarea îi va fi încă și mai mare. Pentru că altceva nu știe. Nu încă. Nu are ce să pună în loc și golul ăla amenință s-o piardă. Și atunci va vrea să se întoarcă la ce-a fost, ca la un vechi prieten pe care îl cunoaște bine, ca la un drum în praful căruia s-a jucat leapșa când era copil. Îi este dor! Un dor ce doare. De tot ce știe, dor de el. Mi-e dor de tine! Dar nu mai pot cu tine. Lacrimi grăsuțe și calde mi se rostogolesc năvalnic peste obraji. Îmi lipsește neiubirea. Mă mir de ele și le las să curgă și să mă vindece. Încă puțin.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
