În liceu aproape toți colegii, în afară de Cătălina, care iubea folk-ul și cânta la chitară, râdeau de mine pentru că le povesteam ce mișto era pe vremea când exista Cenaclul Flacăra. Le spuneam cum eu aveam numai două luni când mama, care nu lipsea de la niciun spectacol, m-a luat în brațe și m-a dus pe stadionul din Alba Iulia. Pe Păunescu îl iubeam încă din uter, când mama, după ce termina curățenia, se cocoța în mijlocul patului, punea discul cu Cenaclul, o lua pe Lady, pisica ai cărei ochi i-am moștenit (cel puțin așa spune ea), și-o punea pe burtă și ațipea pe sunete de chitară.
Apoi venea Petrică de prin păduri, cu montagnarzii lui, își lua chitara și cântau până târziu în noapte: ”Călugărul din vechiul schit / O zi la el m-a găzduit / Și despre lume el mi-a vorbit / Și despre-amor, și despre-amor mi-a povestit”.
Cum naiba să nu fiu flacără eu, înfometată de iubire în toate formele ei, când asta mi-au turnat în sânge de mică? Tatiana Stepa, Magda Pușkaș, Ducu Bertzi, Victor Socaciu, Vasile Șeicaru, Ștefan Hrușcă, Cristi Buică, Iulia Iosipescu, Emeric Imre, Vali Șerban. Vai, și câți nu i-am spus. Voi vi-i amintiți mai bine decât mine. Toți m-au învățat de mică faptul că esența e iubirea. Iubirea de omul tău, de oameni, de pământ, de țară. Vi-i mai amintiți pe Ion și Doina Aldea Teodorovici? I-au omorât rușii pentru că au cutezat să spună mereu că Basarabia e pământ românesc. Și cu ei am crescut. Le știu versurile, le fredonez și acum cântecele. Mai ales când mi se pare că uit de Buni, refugiată din Basarabia și așezată, apoi, la Teiuș.
Așa am crescut eu în lumea asta frumoasă și, nu știu cum, într-o zi, m-am trezit într-una în care lumea spunea despre Păunescu și Cenaclul că e desuet. Vorbeau ironic și batjocoritor despre minunile copilăriei mele. Și m-am zbătut și frământat. Și mă întrebam de ce lovesc în tot ce aveam mai frumos. Și am înțeles. Oamenii nu mai au timp de profunzimi. Îi dor profunzimile. Nu mai au timp de emoții. Cum să nu te doară așa ceva: ”Genunchii mi- plec pe podele / Cu capul mă sprijin de cer / Tu ești în puterile mele / Deși inchiziții te cer”? E numai trăire. Zbucium. Suferința iubirii disecate până în măduva oaselor ei puternice. Sunt ape învolburate, de suflet care arde. Iar noi trăim într-o lume în care, dacă fericirea s-ar vinde la kilogram, în piață, oamenii ar face rate cu buletinul și ar cumpăra-o. E o lume care cumpără cărți despre fericire în zece pași și dă aprobator din cap citind citate motivaționale, care spun cât de ușor e să fii fericit, chiar dacă nu crede o iotă. Înghit. Și atât. De când a primit fericirea valențe mercantile? De când e atât de ușor de avut? Nu, nu o puteți cumpăra. Nu vă mai chinuiți. Nu vine nici în zece pași simpli și nici privind în fiecare zi răsăritul. Fericirea vine după multă trăire. După mult chin și zbatere. De abia după ce ai trăit prea greul înțelegi că ai nevoie de moment de respiro, în care să îți cureți sufletul. Și atunci apare chitara. Aceea rece. Care îți cântă pe inimă și te răscolește. Îți amintește de un timp în care erai curat și credeai că iubirea există. Iubirea aceea, la care visai când erai ”mai tânăr și la trup curat”. Are preț. Și e scump. Fericirea nu-i pentru oricine. Este privilegiul oamenilor care nu se lasă duși de valul ne-simțirii. Ca și folk-ul, care-i ca ia: simplă și esențială. Iar dacă nu sunteți pregătiți pentru esență, nu aveți ce să căutați în lumea fericirii, care, la rândul ei e o străfulgerare de binecuvântare a sufletului obosit.
Aseară, ascultând-o pe Magda Puskaș și urlând din toți rărunchii: ”În seara asta mamă / Lumea e a mea / O lume de douăzeci de ani”, mi-am dat seama cât de mult a pierdut lumea îndepărtându-se de folk. Vorbește despre suflet. Da, știu. E acolo, în muzica și versurile lor, multă emoție. Concentrată. De îți vibrează inima la o intensitate pe care numai un om care are exercițiul simțirii o poate suporta. Iar azi majoritatea se teme de simțire, de parcă ar fi o molimă. Au priviri și mișcări de roboți autoteleghidați. Nici măcar nu au nevoie de cineva care să îi seteze. O fac singuri.
Din același motiv au uitat că a fost odată, în Cenaclu, o femeie care a cântat și a trăit ca cea mai tristă și frumoasă notă de pe portativ. O chema Tatiana Stepa. Îmi amintesc cum, atunci când apărea pe scenă, umplea sala cu privirea aia a ei melancolică, tristă și nostalgică. Și-a trăit viața cântând. Nu putea altfel. Tatiana era din altă lume. Nu era a noastră. Era frumoasă așa, tristă, pentru că tristețea, de fapt, era a ei. Dar nu s-a plâns niciodată. Doar a cântat: ”Spune-mi pădure cu frunza goală / Unde-i iubirea de astă vară / Nu știe iarna să se îndure / De noi copacii, fără pădure”.
Așa că vă spun vouă, celor care considerați folk-ul simplist, ori clișeistic, ori învechit: iubirea, chiar așa, veche de când lumea, va fi mereu la modă. Și nu, nu o veți găsi la raftul cu cărți de psihologie. În inimile voastre o veți găsi. Atunci când o să dați voie din nou să simțiți.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
