Anul acesta m-am gândit mult la bunicii mei, astăzi nu mai am niciunul. Au trecut şase luni de când s-a stins singura bunică pe care o mai aveam în viață. Ea m-a lăsat plină de regrete, regrete că nu am avut suficient timp să îi văd zâmbetul cu care mă întâmpina mereu când îi treceam pragul, că uneori am ignorat-o sau alteori am repezit-o, că nu m-am bucurat suficient de cadourile primite de la ea sau că nu i-am dăruit suficient, la rândul meu. Nu i-am spus niciodată că sunt mândră că ne asemănăm în multe privințe, că i-am moștenit firea. Atât mi-a rămas acum: regrete și un dor ce mă face uneori să o caut, să îi bat la geam, să o strig. Dar ea nu mai e acolo pentru mine.
Tot anul acesta s-au împlinit 20 de ani de când am început să îmi pierd bunicii. Bunicul meu matern, tata mare, s-a stins printre primii. Sunt așa mulți ani, încât abia îmi amintesc de el. Frânturi rupte din trecut încă revin, chipul blând, pașii greoi, mâinile muncite, ochii plini de lacrimi, leagănul pe care mi-l agăța în grinda șurii, poveștile lui extraordinare de noapte bună, unele reale, rupte chiar din experiența lui nemiloasă de pe front, altele fantastice, cu șerpi uriași și mere otrăvite. Cât mi-aș fi dorit să le țin minte, cât mi-aș fi dorit să le pot povesti și eu, la rându-mi, copiilor mei, însă atunci eram copil și eu, iar acum, după atâta timp, mă chinui să păstrez puţinele amintiri vii.
Îmi aduc aminte cu drag de locul copilăriei mele și uneori mă cuprinde așa un dor de el, că mă doare pieptul și îmi umple ochii de lacrimi. Deși au trecut 20 de ani de când locul acela a rămas pustiu, părăsit și, cu timpul, înstrăinat, uneori îl mai vizitez.
Multe lucruri s-au schimbat în lume, însă acolo parcă toate au rămas la fel. Casa e aceeași, cu poarta din lemn, căreia îi aud și acum zăvorul, treptele de pe care mama-mare, cu ochii ei ca marea, ne aştepta cu brațele deschise, gustul celor mai bune mâncăruri din lume, floricelele și clătitele din zilele de sărbătoare. Parcă văd și acum caprele Boncioaiei cum treceau pe drum sau pe gârbovita de lelea Cica ce îmi întindea mere prin gard, râul în care îmi vine să-mi odihnesc iar picioarele, pădurea și aerul curat ce îmi umplea plămânii, strada odinioară plină de licurici, drumul spre izvorul unde mergeam să umplu ulciorul cu apă bună de băut. Îl iau la pas acum ca odinioară, îmi amintesc bucuria de a merge pe drumul ăsta, cu picioarele goale și murdare și părul vâlvoi peste care, uneori, purtam năframa. Curiozitatea oamenilor care mă întrebau mereu a cui sunt și mândria cu care răspundeam „a lu’ Gheorghe Dincă”, a lui sunt și astazi, oricine m-ar întreba. Gheorghe Dincă, bunicul meu, și-a dorit mereu ca numele lui să fie dus mai departe, așa cum era vorba vremurilor acelea, a avut doar fete, aşa că asta nu s-a întâmplat.
Astăzi, după 20 de ani de neființă, îmi doresc ca toată lumea să știe de el. Bunicul meu de poveste, tata-mare Gheorghe Dincă, un om cum rar e dat să fie, mă face să fiu mai mândră ca oricând că am fost nepoata lui și, deși mi-aș fi dorit ca soarta să nu îl răpească așa de repede, încerc să îi păstrez amintirea vie în sufletul meu și îmi doresc ca numele lui să ajungă pe buzele tuturor.
Guest post by Mirela Lupuleţu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
