Îți promit să nu te abandonez, dacă nici tu nu o să mă lași să mă simt abandonată. Singură. Doar știi că cel mai mult urăsc să mă simt singură…
Oare ai trăit vreodată o dragoste pur adolescentină? Înainte de tot, înainte de ei, înainte de orice. Cu suflet pur de copil și inimă mare de înger. Cu o curiozitate flămândă și cu seri lungi, în care să vorbești despre Universul din exteriorul și interiorul tău. Cu o înțelegere a ta și a celuilalt mai profundă ca niciodată. Comunicând din ochi și atingeri, din sunete și lumini, din dans protejat de brațele lui de ochii lumii…
Eu o trăiesc și cresc din ea. Iar el știe asta și alege să mă asculte, în loc să mă rănească sau să mă alunge. De aia, inima mea îi scrie inimii lui în fiecare seară…
Și ce dacă uneori sunt zăpăcită? Tu știi că o fac pentru că mi-ai adus aminte de culorile vii ale minții mele și m-ai făcut să uit culorile negre ale realității. Tu știi că obișnuiesc să evadez în imaginația mea și că mă ascund de detaliile inutile ale realității. M-ai văzut făcând asta de atâtea ori, încât zăpăceala mea îți pare aproape calitate. Și mai știi pentru că și tu preferi asta.
Și ce dacă uneori vorbesc mult? Știi că abia aștept să îți spun revelațiile și concluziile la care am ajuns și că alerg gâfâind de pe idei în realitate, cu ochi mari de copil fericit sau cu privirea serioasă a omului care vede o problemă într-un tipar ideal. Știi că revelațiile sunt arta noastră de a fi oameni. Arta mea de a fi cu tine. Arta mea de a mă simți acceptată și, mai ales, înțeleasă după lungi tăceri forțate. Știi că e felul meu de a te ajuta să mă înțelegi mai ușor și să mă iubești mai mult. Știi că sunt atât de flămândă de iubire încât, în egoismul meu, mi-aș construi o lume formată doar din tine.
Și ce dacă mă agăț cu disperare de viziunea mea optimistă asupra vieții? Zâmbetul meu dă naștere zâmbetului tău, se pare. Un om zâmbind e, întotdeauna, o companie mai plăcută decât un om apăsat de griji. Și nu sunt ei, oare, apăsați atât de mult de griji încât instinctul e să fugi de ei? Nu vreau să fugi de mine cum nu vreau nici eu să fug de ține. În plus, ce rost are să trăiești o viață fără zâmbete?
Și ce? Nu sunt defectele noastre tot ceea ce ne deosebește de ceilalți? Nu sunt ele cele care te-au atras în primul rând la mine, așa cum și ale tale m-au atras în primul rând la tine? Nu ne completăm, oare, atât de bine în defectele și calitățile noastre, încât să putem să ne relaxăm mințile, știind că celălalt va reuși să aibă grijă de noi, orice ar fi? Nu ești tu cel care mă ține de mână, având grijă să nu mă împiedic pe trotuare, atunci când mă uit după basoreliefuri și raze de soare pe acoperișul clădirilor și tot mai sus, printre nori?
O ancoră în realitate și o aripă spre galaxii. O jumătate perfectă, dansând lângă o altă jumătate, plutind pe o muzică doar a noastră, cu tobe făcute din inimi și viori din gânduri. Sincronizarea perfectă vine lent, însă atunci când e realizată, se transformă în complet.
Și-atunci…
De aia, iubesc să te privesc dormind între cearșafuri albe ca sufletul meu lângă tine și apoi să te modelez în rânduri scrise în imaginile minții mele. De aia, iubesc să descoperim amândoi lumi noi, descrise în cuvinte pe care doar noi le știm sau înțelegem, să le disecăm și să le reconstruim așa cum știm noi să iubim. De aia, îți iubesc diminețile morocănoase, pentru că știu că din vină ai să-mi faci după-amiezile însorite. De aia, îți scriu rânduri sincere și multe, ca să pot descrie toată complexitatea emoției mele când mă uit la tine. De aia, singurul rol social pe care simt nevoia să îl joc atunci când sunt lângă tine e cel de „femeia ta”.
A ta, atâta timp cât vrei să mă ții a ta și să nu mă uiți, într-un colț al inimii tale, abandonată. Iar până atunci, îți promit că orice ar fi, nu te abandonez, așa că stai liniștit.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
