Dragă moșule, cred că au trecut peste 20 de ani de când nu ți-am mai scris dar, să știi că întotdeuna am sperat că măcar gândurile să mi le auzi și mai apoi să faci o minune și să-mi îndeplinești fie și numai 10% din ce-mi doresc.
Anul acesta, îmi doresc să-i trimiți o scrisoare tatălui, fiindcă ani la rând am încercat, deși primul instinct a fost să spun “m-am chinuit” să vorbesc cu el. Dorința mea nu este să-l judec, deși știu sigur că nu o să-mi iasă, căci victima devine agresor și din păcate repetăm ceea ce am învățat și am acumulat în subconștient. Dorința mea nu este să mă ridic pe mine coborându-l pe el, însă atât de mult mi-aș dori să fiu înțeleasă și acceptată.
Mă cuprind tot felul de stări, știu că începutul este cel mai greu, dar voi începe.
“ Dragă TATĂ,
Sunt eu, fata cea mică, prințesa ta, transformată după spusele tale în adolescență în c*rvă, incapabilă și multe alte apelative. Nu știu ce te-a făcut să proiectezi astfel de lucruri despre mine, însă tot parcursul meu de până acum ți-a demonstrat că te-ai înșelat. Problema este că nici până acum nu ai avut curajul și demnitatea să accepți asta și ai continuat să proiectezi și să ceri de fiecare dată mai mult. Poate pentru că ai fi vrut să ai dreptate. Dar de cele mai multe ori nu ai avut dreptate, cel puțin în familie și în relația cu noi, cei trei copii ai tăi.
Să șții că ani la rând m-am chinuit să te mulțumesc, să fac tot ce persoanele din jurul tău sau chiar tu nu ai reușit să faci. Îți spun acum, clar și răspicat așa cum ți-a plăcut ție mereu să te exprimi, că nu mai pot și nici nu mai vreau să fac asta. Îmi pare rău că am intrat în cercul asta vicios în care, dacă aveam puțină încredere în mine, trebuia să-mi dau seama că nu voi ieși niciodată învingătoare.
Mă doare că, oricât de mult am muncit sau am încercat să reușesc singură, fiindcă mi s-a părut o dovadă de slăbiciune mereu să-ți cer ajutorul, nu te-ai oprit niciodată din a cere mai mult.
Când tu crezi că te-am evitat cel mai mult, să știi că de fapt atunci aveam cea mai mare nevoie de tine, însă durerea respingerii sau a judecății m-a făcut să nu-ți cer niciodată ajutorul. Fiindcă atunci când eșuezi, ultimul lucru de care mai ai nevoie este CRITICA.
Eșți bun la foarte multe lucruri, dar acum nu va fi vorba despre asta, fiindcă ani la rând te-am ridicat în slăvi și ai fost modelul meu în viață. Vreau să-ți spun că ești foarte bun la critică doar că, mereu a fost de pe banca de rezervă și nu te-ai obosit, cel puțin pentru copii, să te ridici și să dai o pasă. În schimb, la fiecare victorie ai vrut să fii acolo, să ții trofeul și să spui că e meritul tău. Ți-aș fi dedicat de fiecare dată victoriile mele, în cazul în care te-ai fi convins măcar o dată că ai greșit sau să văd din partea ta o umbră de îndoiala că poate și tu ai greșit. Ai trecut mereu foarte ușor peste reușitele mele și te-ai întors în lumea ta gri, în care combustibilul tău principal este NEMULȚUMIREA.
Juliette Binoche, ©Cesare Bonazza, 1996
Am avut în decursul anilor multe roluri, de avocat al poporului, de mediator, de slujitor, de asistent manager, de terapeut, orice, numai nu rolul copilului mai mic din această familie. Rolul acesta mi-a fost luat pe nesimțite și nu mi s-a mai dat niciodată înapoi. Nici nu l-am cerut vreodată înapoi, am crezut că e semn de slăbiciune și niciodată nu mi-a plăcut să fiu percepută ca o ființă slabă.
Te-am ridicat atât de sus și am empatizat atât de tare cu nemulțumirile tale încât, ani la rând, am făcut mecanic, fără pic de îndoială sau ezitare, tot ceea ce te-a nemulțumit la ceilalți copii ai tăi. Am urmat și am terminat facultăți pe care ceilalți copii nu le-au terminat sau poate nici măcar început, mi-am păstrat numele de familie, pretenție ridicată surorii mele, mi-am pus și numărul la mașină pe care l-ai ales tu ca fiind potrivit, mi-am luat casă și am avut jobul care credeai tu că e perfect pentru mine timp de 10 ani. Bineînțeles că am respectat tot ce spune manualul de psihologie și am avut inclusiv o relație cu sosia ta, iar în momentul în care am rămas însărcinată știam și îmi doream să am fetiță, fiindcă tu ai fost tată de fete și nu de băiat. Căci, dacă rolul tău de tată în relație cu fetele tale are ceva erori, relația cu băiatul e un fiasco. Dar am înțeles și asta mai târziu că nu e treaba și misiunea mea să rezolv toate relațiile disfuncționale de pe planeta asta.
Ani la rând m-am îndoit de mine, deși am arătat lumii exact opusul, fiindcă am învățat de la tine să pozez în perfecțiune și putere, dar să știi că mi-am propus de acum încolo să refuz să fiu victimă, să nu mai rezonez cu prostia, răutatea, să evit relațiile toxice și să nu mai accept inacceptabilul. Realitatea ta nu este și realitatea mea și nu fac asta ca să-ți demonstrez că te înșeli, fiindcă asta am făcut până acum. Atât de mult evit să simt respingere din partea ta, încât nici acum, la o lună după, tu nu ai aflat că mi-am dat demisia din mediul toxic pe care l-am ales pentru că îmi era familiar. Tu nu înțelegi asta ca pe un act de curaj, ci ca pe o capitulare, ca pe o mare slăbiciune. Și convingere că tu ai avut din nou dreptate…, crede-mă, nu te mai pot privi cum jubilezi pe seama provocărilor inevitabile ale vieții prin care trec copiii tăi.
Am învățat și lucruri bune, însă mi-ai transmis și gena ratării pe care parcă stai la pândă să o confirmi de fiecare dată. Ceea ce de multe ori e ratare pentru tine e, de fapt, oportunitate pentru noi. Dar mecanismele învățate acasă sunt așa puternice, încât nu ne putem desprinde de ceea ce e toxic.
Sunt sigură că nu îți dai seama, dar crede-mă că ai luat rând pe rând pene de pe aripile noastre și zborul nu este deloc lin și e foarte greu să-ți păstrezi direcția. Am acasă, în camera ce pentru o perioadă a fost a mea, agende pline în care mi-am vărsat frustrarea și durerea, dar să știi că după atâția ani, acasă mă simt aici, unde stau acum, și mă cuprinde mereu un fior de anxietate când ajung în cartier. Mă gândesc că nu e vina ta și poate e vina mea că sunt prea fragilă, poate sunt imatură și atât de mult am tânjit după rolul de copil, pierdut prematur, încât am refuzat să mă maturizez și să încetez să mai cer validare de la tine. Dar asta nu am făcut-o din slăbiciune, ci din prea mult respect și iubire. Mi-a păsat prea mult de ceea ce simți și îți dorești tu și m-am pierdut pe mine.
Mă eliberez total de dorința de a mulțumi și a face pe plac celorlalți, eliberez copilul rănit care e acum un adult ce are nevoie de puțină susținere și înțelegere pentru a se conecta la ceea ce vrea el cu adevărat. Mă iubesc și mă accept exact așa cum sunt!
Anul acesta de Crăciun nu te voi vizita și să șții că nu fac asta ca să te pedepsesc pe tine, nu! Fac asta că să mă protejez pe mine.
Sărbători luminate îți doresc, TATĂ!”
În încheiere, dragă moșule, îți spun că îmi doresc, ca un adult cu preocupări legate de viață, să-mi aduci sănătate, înțelegere, acceptare, iertare și iubire.
Guest post by B.P.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
