-Și ce vrei tu, de fapt?
-Să o lași să se desfășoare.
-Nu o am, ca să o las. A fost, dar nu mai este.
-Este. O simt. Se zbate să iasă. Tu nu o lași.
Îi întoarse spatele și privi pe geam. Avea umeri largi, se proiectau clar prin cămașa stacojie. Umbrele își întindeau siluetele prin camera spațioasă, luând în stăpânire mobilierul. Ea îl urmări neputincioasă cu privirea, încrucișându-și mâinile pe genunchi. Purta o rochie albastră cu buline albe, o alesese special pentru întâlnirea aceea. Îi venea bine, se potrivea cu tenul alb și părul negru. Se așteptase din partea lui la o reacție mai… entuziastă, nici ea nu știa ce aștepta, de fapt. Dar învățase să nu mai facă predicții. Nu era previzibil. Nici ea, de altfel. Trebuia să-l scoată din pânza de păianjen pe care o țesuse în jurul lui, nu avea loc să-și întindă mâinile, nici el nu putea să fie liber acolo unde intrase singur, de bună voie. Pierduse cheia, se pare. Și se resemnase privind la lumea de afară printre barele subțiri ale coliviei ad-hoc închegate.
-Ce este iubirea? Hm? Poți explica? Cum o simți tu, cea care o cere cu atâta vehemență?
Ea nici nu stătu să-și cumpănească răspunsul. Era omul deciziilor spontane, puteau fi pripite, dar întâiul ei instinct se dovedea a fi corect în cele mai multe cazuri.
-Iubirea e ploaie. Stropii ei te pătrund și te fac să tremuri. Nu ai cum să te ferești de ea, e potop de sentimente.
El râse încet, întoarse capul și o privi. Părea atât de mică îngropată în fotoliul stil baroc, cu tapițerie bordo. Într-un fel ciudat, se integra perfect peisajului. Nu avea dreptate. Nu era trecută prin ea. Avea inima încă întreagă, nu ciuruită ca a lui. Cum putea să-i explice? Cum putea să-i spună că iubirea este o balanță care atârna întotdeauna mai mult de o parte, decât de cealaltă, niciodată egal? Cum putea să o facă să înțeleagă că iubirea putea fi armă? Niciodată albă, doar de foc. Niciodată împărtășită cum trebuie, niciodată pășită apăsat, să împroște și să contamineze, niciodată zburând în înalt, ci doar pe jos, să caute noi victime. Așa că se mulțumi să râda. De naivitatea ei. De impetuozitate și tinerețe. Se simțea bătrân și obosit. Dar da, ar fi putut! Ar fi putut să o învețe! Dacă cu ea se echilibra balanța? Dacă cu ea se pășea lin și se putea zbura cât mai sus, spre eternul happy end?
Se îndreptă spre ea mânat de un instinct neînțeles, îi apucă mâinile și-o ridică în picioare. Ea îl privi cu ochii mari, nu părea neliniștită, nici dornică de ceva anume, era doar curioasă. Și atât. „ Doar atât?” se întrebă el neîncrezator, cercetând de aproape luminițele ce sticleau în ochii ei căprui. Fu ispitit să se scufunde în ei, păreau adânci și cuminți. Dar ea își plimbă palma prin fața ochilor lui și-l trezi din visare. Și ce porni de pe buzele ei, îl lăsă fără răspuns:
-Trebuie să-ți mărturisesc ceva: mi-a intrat în cap că sunt frumoasă.
El clipi nedumerit. Fata asta îi depășea capacitatea de înțelegere. Ori era el prea amorțit…
-Și am vrut să văd dacă pot.
Ieși dintre mâinile lui care o eliberară la fel de nedumerite ca și stăpânul și se îndreptă spre geam. Se sprijini cu umerii de pervazul ferestrei, cu fața la el, încercând să pară detașată și chiar îi reuși.
-Vreau să văd dacă te pot face să te îndrăgostești de mine.
„Ia te uită!”, gândi el. Deci așa. Mică, mică, dar… face oac. Fu tentat o clipă să închidă ochii și să întoarcă spatele amintirilor, ca s-o urmeze orbește. Cine știe pe ce coclauri l-ar fi dus.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
