Iubirea mea… În fiecare iubire există o parte frumoasă, o minune.
Ce este mai frumos ca iubirea? Câtă putere, energie și bucurie îți poate oferi iubirea! Mă gândesc în fiecare zi, în fiecare clipă, în fiecare minut la el. Este minunea din viața mea!
Este puterea de a merge mai departe! Mă simt de neînvins atunci când este lângă mine, chiar și atunci când doar îl aud. Tremur și vibrez la fiecare atingere a lui. Pot muta munții din loc cu el lângă mine.
Dar e departe. Acum e departe. Îmi lipsește atât de mult.
Eram o puștoaică când l-am cunoscut. Și, uau, cât de super era!! Și, uau, cât de super este şi acum!! Mă fascinează!
Prima clipă, prima întâlnire …nu cred ca o voi uita vreodată. Aveam atâtea emoții! La naiba, cine mă pusese să îmi iau tocuri. Nu era prima întâlnire la care mergeam. Nu era primul pe care îl vedeam în viața mea, dar… în viața mea nu am tremurat ca atunci.
Imaginea lui, privirea aceea nu le voi uita vreodată. Stătea în mașină și mă privea, iar eu tremuram și mă rugam cu fiecare pas să nu cad. Cum naiba să mă fac de rușine în fața unui asemenea bărbat! Iar inima, hmm, inima îmi bătea de simțeam că îmi sare din piept. Doamne, dar de ce? Ce era așa special la el? Of, mă pierdeam în privirea lui… cât mi-am dorit să mă sărute…
Habar nu am ce nimicuri i-am spus, dar cred că a auzit cele mai nesemnificative tâmpenii din viața lui. Nici acum, după 15 ani, nu am curaj să îl întreb ce părere a avut despre balivernele mele.
„Aș fi vrut să te sărut” (ooooo, de ce naiba nu ai făcut-o) a fost sms-ul primit după ce ajunsesem înapoi în camera de cămin.
Eram studentă în anul doi de facultate. Era iarnă. Iar eu… Eram hotărâtă să îmi trăiesc viața din plin. Hotărâsem să renunț la prima iubire. Erau deja doi ani de când ne despărțisem și ne mai legau doar întâlniri răzlețe. În viața mea nu mă mai îndrăgostesc! Hotărât! Punct! susțineam eu sus și tare. La naiba, mă distrez non-stop. Proastă alegere să zic „niciodată”.
Of, da, tipul ăsta era, cum să zic, altceva …era magnific!
„Hai la saună!” Ce saună? Glumește? Nu mai fusesem niciodată și știam doar că era ceva cu căldură și …piele goală. Face mișto de mine? O invitație pe față la …s*x? Hmm …la naiba îmi plăcea, dar saună? Totuși!?
„Ok, vin!” Aveam emoții și cred că de vreo două ori m-am întors din drum. Dar ce mult îmi plăcea! Ce bine arăta! Ahhh ! Nu am văzut în viața mea pe cineva atât de …uau. Emana s*xualitate prin fiecare por al pielii. Îl studiam cu coada ochiului în timp ce se dezbrăca și simțeam că leșin. Arăta divin! Aveam emoții mai mari ca la orice întâlnire, hai că parcă chiar mai mari decât la prima întâlnire, mai mari decât la bac, la admitere, la naiba, mai mari decât am avut vreodată în viață.
Ți-ai uitat prosopul unde ne-am dezbrăcat. Bravo fată! Și stângace și penibilă. Magnific!
În saună …îi simțeam privirea ca un fior rece ce îți taie respirația. Mă zăpăcea, mă fascina… Mâinile lui pe mine… încă îi simt mâinile peste tot… parcă a știut fără să spun nimic cum să mă atingă… cum să mă înnebunească. L-am simțit adânc în mine… respirația sacadată… oh cât de bine se mișca!
Cred că m-am întors de nu știu câte ori când pe partea dreaptă când pe partea stângă până să pot adormi în noaptea aceea. La naiba, mă îndrăgostisem!
Îndrăgosteala aia de început despre care zici „e, las’ că trece”. Doar nu te f*te o dată și te dă pe spate! E, nu, exact așa a fost! Arăta magnific, făcea s*ex incredibil și mai era și deștept. Combinația mortală. Offf și eu, ca o toantă, m-am îndrăgostit. Și am picat în cap…
Dar nicio minune nu ține prea mult. Ia-l de unde nu-i zilele următoare. Telefonul era închis. Iar eu…
Nu cred că au fost mai mult de patru-cinci întâlniri și cam tot atâtea convorbiri telefonice pe parcursul a doi ani și după toate eram un zombi. Aduceți-mi alcool (și eu nu beau că după un pahar ori dorm ori cânt), orice, doar să treacă durerea! Și mă rugam doar să sune și să îl revăd. Și după, juram că nu îi mai răspund și nu mă mai întâlnesc sub nicio formă cu el. Serios! Iubire, așa simplu? Am auzit asta de câteva ori. Serios! Pe bune! Vreau și eu rețeta când, de cine, cum să te îndrăgostești și să iubești și, mai ales, rețeta cum și când să nu iubești! De parcă ar fi așa de simplu.
Dragostea o face pe femeie frumoasă și fericită. Dragostea îți dă putere și aripi.
Era seară, după câteva luni bune de când îl cunoscusem și eram din nou împreună. Sunase și normal că cedasem. Abia așteptam să îl văd, să mă domine, să îl simt. Ah, cât de dor îmi era de el. Arăta din nou divin… iar când mă atingea… mă înnebunea ca întotdeauna. Încă mă emoționa la maxim. Avea o putere incredibilă de a mă domina s*xual… intensitatea penetrării… cu el, pe cât de mult mă intimida și mă fascina, pe atât de simplu era totul. Puteam să mă pierd la nesfârșit în brațele lui. Adoram să îi aud respirația să îi simt mirosul pielii.
Și apoi a dispărut iar…
Când ne-am revăzut? După alte câteva luni… „Hai la mine!” Doamne, cât îmi plăcea când auzeam asta! Era mai dulce ca oricând. Îmi era așa dor să îl sorb din priviri, să îl ating, să îl sărut, să îl simt, să mă pierd…
Îl vedeam deasupra mea. Iar oglinda aceea!! Cât de excitant era să îl văd de sus. Era perfect! El, totul! Îl adoram.
Când am plecat, parcă aveam un gol în stomac. Oare că a fost prea excitant? Oare urma ceva anume? De ce mă simțeam așa?
Era ultima oară când îl vedeam…
Eram în ultimul an. Urma să plec din oraș, dar el? Aveam două variante, să fug ca o lașă și să sper că poate, doar poate în curând mă va căuta el sau să îl caut și să îi spun ce simt. Dacă simte și el ceva pentru mine? Puteam doar să sper.
Cu un teanc de CV -uri în geantă, ca pretext pentru o plimbare, am plecat hotărâtă să îl caut. Vreo oră, două m-am învârtit în jurul blocului, poate, poate apare. Și așa am făcut de vreo trei ori în vara aceea. Nimic. Nu am avut curaj să urc. Dacă îmi deschide o femeie!?! Și dacă mașina nu este, poate totuși nu este în oraș, în țară!
Îmi doream doar să mă sărute pe umerii goi. Să fiu o clipă lângă el. Îmi doream ca dragostea să o împărțim la doi! Îmi treceau toate amintirile prin fața ochilor. El avea acel ceva. Atât de puține și totuși atât de intense. Câte momente minunate, penibile sau distractive.
Dar nu l-am găsit și, deziluzionată, am plecat spre casă. Nu voiam decât să fiu lăsată în pace. Să îmi plâng suferința în tăcere. Speram la ceva imposibil. Visam la el. Îmi aminteam și rememoram fiecare clipă împreună. Parcă în fiecare amintire era el… Era să dea cu mașina peste mine? Nu. Doar mă văzuse și pusese frână brusc. Ce oribil eram îmbrăcată. Dar ce fericire că a oprit! Câtă bucurie mi-a adus acel moment. Mă văzuse și nu trecuse indiferent, deși eu nu îl văzusem.
Ce puteam face? Încotro să o iau?
Era acea iubire puternică și neîmpărtășită. Aș fi vrut o clipă să își întoarcă privirea… și iubirea către mine. Dar nu era acolo. Să renunț? Să lupt? Pentru ce? El nu a spus nimic, niciodată.
M-am aruncat în brațele primului tip care mi-a plăcut puțin. Era ok. Primeam afecțiune, atenție totală și… pe EL l-am încuiat bine într-un colț al inimii, convinsă că acolo va rămâne pe veci.
M-am căsătorit. Am făcut un copil. Fericită? La început, da. Când a venit copilul, daaaa. Apoi? Sau în rest?
Cât de zuză poți să fii să crezi că îl vezi pe stradă pe cel ce îl iubești și, de mână cu viitorul soț, să mergi spre mașină, poate este chiar el? Noroc că nu era. Ce naiba îi spuneam lui? Sau viitorului soț? Nici nu știu ce povești de adormit copiii i-am spus viitorului soț de ce am mers după mașină, da’ sigur am fost convingătoare, că nici nu își mai amintește momentul.
Ha ha acesta nu era primul moment când eu pe jos și el în mașină și am alergat poate îl prind. Am alergat vreun kilometru și pe tocuri. Cum să prinzi o mașină? Poate dacă îmi montez motor în loc de picioare.
Câte nu au fost momentele în care îmi aminteam de el. Și speram. Speram ca într-o zi să îl pot revedea. Să mă pierd în privirea lui. Parcă uneori îl vedeam peste tot.
Unsprezece ani! După unsprezece ani l-am revăzut. Era poza unui profil de Facebook. Și câtă emoție îmi crea o simplă poză! Un like, un mesaj …dar totuși, unsprezece ani!?! Chiar dacă a fost acolo ascuns mereu nu mai avea cum să fie iubire. Oare? Și de ce inima bătea haotic? De ce tremur ca o nebună în miez de noapte, uitându-mă la o poză? Nu se poate. Am o vârstă, îmi pot controla sentimentele!?!?
Am simțit că înnebunesc și tremuram incontrolabil când i-am auzit vocea prima oară. Ha ha era la sală și alerga pe bandă, și noroc că a fost o convorbire scurtă, că altfel leșinam.
Planificări, programări, rateuri, plânsete, speranțe, convorbiri telefonice, două luni …și, în sfârșit, l-am revăzut. Doamne, omul ăsta a spart orice tipar al îmbătrânirii. Arăta incredibil. Cât stil și câtă eleganță masculină. Și, la naiba, dar visam la clipa asta demult, de prea mult timp.
Când m-a atins, am simțit că înnebunesc. Vibram la fiecare atingere. Buzele lui… mai dulci ca niciodată. Dulcele moment al revederii, al căderii în extaz. Ce dor îmi era să îl simt. Ce este mai plăcut decât să te lași pierdută în brațele persoanei iubite? După atâta timp? Ce plăcere, câtă pasiune…
A fost magnific!
Dar, din păcate, fiecare trebuia să se întoarcă la viața lui… nu am avut curaj nici acum să îi spun ce simțeam pentru el. Încă mă intimida… încă mă fascina la maxim…
L-am regăsit dar… Era prea târziu?
Convorbiri telefonice, discuții erotice, râsete, bucurie, suferință… și i-am spus. I-am spus ce simt. Iubirea mea frumoasă! Dar de ce acum? De ce nu mi-ai spus atunci? Iubire după atâta timp? Daaaaa! Din tot sufletul, daaaa!
Iubirea nu are limite, nu cunoaște timpul și spațiul.
Și, la cât de multă bucurie și fericire, atât de multă suferință mi-a adus iubirea asta. Că îmi doream să mai fie doar atracția fizică? Poate… Mă scuteam de ceva suferință…
Eram într-o căsnicie complicată, într-o perioadă complicată… mai că toată viața am avut-o complicată, iar dacă nu a fost, am făcut-o eu complicată. Dar măcar acum îi puteam spune ce simt. Era iubirea mea, prietenul meu, confidentul meu, amantul meu, viața mea. Mesaje, telefoane, nervi, îmi scăpa mâna și îi scriam cam mult, după părerea lui, cam puțin, după a mea, eu aș fi scris și vorbit 24 ore din 24 ore cu el.
Reluasem legătura după atâta timp. Și, în câteva luni, ne văzusem doar o dată.
Era iarnă. Cadoul meu de sărbători? EL!! Era tot ce îmi doream. Îmi era atât de dor. Ahhh, cât de bine era totul cu el! Cât de relaxată și fericită eram! Orice fantezie sau nebunie era o normalitate. Mă dăruiam lui cu totul. Totul era nou și fascinant. Eram a lui și era atât de bine. Mă aprindea, mă stingea… A fost cel mai frumos cadou primit vreodată… persoana iubită.
Dar telefoanele au început să sune. Pe mine clar mă suna de acasă, dar pe el? Voiam să știu și, în același timp, nici nu voiam să aud. Era singur? Era ceva serios? De aceea se enerva uneori când scriam sau sunam? Nu voiam să știu…
Au urmat luni… luni de fericire, bucurie, tristețe, suferință, certuri, împăcări… nu puteam să îl pierd din nou. Chiar dacă… nici nu era al meu…
Ne vedem? Rămân peste noapte? Stai cu mine? Da, stau!
Era prima oară când urma să petrecem mai mult de, să zicem, două trei ore împreună. Emoții? Cât cuprinde. Număram minutele până să ajungă. Fericire? Imposibil de descris în cuvinte. Îmi era atât de dor. Voiam doar să mă pierd în brațele lui …și exact asta am făcut. Am povestit apoi, am râs, am glumit și l-am privit. Aș putea sta ore întregi doar privindu-l. E atât de dulce și când doarme. E perfect. Și îl ador. A fost noaptea perfectă. Cât de bine este să îi aud respirația în miez de noapte. Să dorm lângă el, să îi simt mirosul pielii. Iar s*xul de dimineață, abia treziți… hmmm… e cel mai minunat.
Dar a trecut deja jumătate de an de atunci. Dacă trebuia să ne mai vedem? Categoric! Dar eu impulsivă și el un vulcan, am ajuns destul de repede la ceartă și o altă și o altă revedere amânată.
Când și unde ne vom revedea!?! Habar nu am. Evenimentele din viața lui sunt mai importante. Iar sufletul meu e praf.
Uneori stau și mă gândesc ce ar fi fost viața mea fără EL, fără existența lui? Cât de mult te poate schimba un om cu două-trei întâlniri, două-trei telefoane și două-trei cuvinte? Te ridică și te coboară, îți dă aripi sau ți le ia înapoi și îți taie și picioarele…
Cum aș fi fost eu fără el? Cât de mult l-am căutat în multe persoane și cât am fugit de el. E iubire nebună? E dependență și dorință de iubire? Sau e doar iubirea pentru o minune?
L-am iubit, l-am adorat, l-am urât, l-am detestat, l-am dorit, l-am rugat, l-am implorat, l-am alungat, l-am căuta … m-am simțit fericită, m-am umilit, am iubit, m-am bucurat, m-am înjosit, m-am simțit specială, am râs, am plâns, am glumit, am urlat… am sperat.
E minunea mea… unii spun că e doar durerea mea. E iubirea aceea pe care nu o poți uita, care îți intră pe sub piele și nu o mai poți scoate. O căpușă care rămâne acolo pe veci… ori înveți să trăiești cu ea ori mori.
E suficient de calm să mă liniștească când sunt gata să explodez și suficient de nebunatic să facem s*x în plină zi într-un parc, pe o bancă…
E soarele cald și furtuna mea!
„Avem un trecut împreună”. Mi-a spus el acum câteva zile. Da, avem, dar EL acum e atât de departe… uneori mi-aș fi dorit să nu îl fi cunoscut deloc pentru că vreau mai mult, l-aș vrea lângă mine, iar asta e… foarte dificil, iar uneori îi mulțumesc vieții că l-a adus în calea mea și îi mulțumesc lui că există. A fost scăparea și alinarea mea, fuga de nefericire și alunecarea în iubire. Mi-a dăruit momente unice și mi-a furat viața. A fost momentul meu de fericire. Bucata de viață de care am nevoie pentru a putea trăi. O nebunie ?!? Poate…
E miezul nopții și stau și scriu și pot spune doar „Te iubesc”, un simplu „Te iubesc” spus din suflet astăzi, mâine, în luna iubirii și toată viața pentru că „Te iubesc” mereu, nu doar astăzi sau mâine.
Ai grijă de tine, om minunat!
Guest post by Anonim
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
