M-am îndrăgostit de zâmbetul tău tâmp, când aveam lumea la picioare. Privirea ta era plină de entuziasm. Mă priveai fără să clipești și fără să respiri. Nu mi-ai dat nici o șansa să am timp să ajung la tine. Părea că mă iubești și tu.
Poate îți era frică. Poate te-ai speriat. Poate am greșit când mi-a luat prea mult timp să înțeleg ce simt. Poate te-am dezamăgit. Dar eu, până ieri, am luptat sa-mi repar greșeala, să-ți câștig încrederea, să recuperez întârzierea mea, să îți arat că tu ai fost mereu prima mea alegere. Am rămas doar cu întrebările.
Cât poate iubi o femeie? Cum poți să fii atât de diferit, când te am în față? Cum pot să sper atât? De ce nu văd ceea ce ești? De ce vreau să văd perfectul în tine? De ce simt toate astea de aproape un deceniu și de ce este tot mai intens cu fiecare zi ce trece? De ce nu mă învăț minte că e doar în capul meu perfecțiunea ta?! Cât mai pot?
Tu nu ai nimic să-mi oferi. Acum ești de gheață. Ești absent, ești distant, ești indiferent, ești de neatins. Și totuși, când te am în față, ești pierdut. Ești galant, zâmbești, mă placi, îți amintești de noi, mai tineri si pasionali, ba chiar plângi de cele mai multe ori. Și când plec, mă fixezi cu privirea până nu mă mai poți zări. Au fost atât de rare clipele când te puteam privi. Te priveam fără să știu cât de mult te voi iubi. Ești undeva între mintea si sufletul meu, agățat între vis si realitate. În vis ești zâmbetul meu. În realitate ești durere. Ești tot ce mi-am dorit. Ești tot ce mă consumă pe interior. Ești cel pe care încerc să îl evit oră de oră și zi de zi. Când sunt răpusă de dor, ești cel pe care îl sun și sper că se va bucura să mă audă și va veni să îl pot strânge câteva minute în brațe, să mă readun și să trec mai departe prin alte zile cu dor infinit. Și tot așa… pentru că știu că nu ai să te mai întorci la mine.
Poate ai să auzi cuvinte mai frumoase, poate ai să primești atingeri mai calde, poate ai să cunoști femei perfecte, însă nu mai nobile de atât. Și da, tot tu ești cel care nu vine, cel care mă umple de speranță, cel care, deși știu că mă minte, are mereu încrederea și naivitatea mea. Că poate azi va veni. Că poate azi va lăsa frici și orgolii deoparte și mă va iubi.
Dar mâine, mâine e o nouă zi. Iar eu sunt un om nou, o nouă femeie. Căreia, sincer, i-a ajuns! Nu mai vrea dor, nu mai vrea lacrimi. Vrea doar o viață fără tine în sufletul ei. Vrea aer. Vrea demnitate. Astăzi fac un pariu cu mine că cineva îmi va ghici dimensiunea de la inel și mă va lua, așa dificilă și seacă, consumată și goală cum m-ai lăsat, să îi fiu perfecțiune, să îi fiu tot. Pariez pe fericirea mea.
Totul sau nimic. Nimic deja am, deci îmi mai rămâne doar totul.
Citiți și De ce suntem împreună
Guest post by Andreea Ghenea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
