Ar fi putut să crească în pădure, lângă alţi fraţi ai săi. Să-şi fluture în vânturi nebune crengile diafane, ca nişte voaluri de mireasă. Să zâmbească verde, dansând copilăreşte pe triluri vesele de păsări. Ar fi putut, desigur, să aibă o soartă mai bună. Pentru el, însă, Cineva a hotărât altfel…
I-a fost sortit să trăiască în mijlocul unui oraş, lângă un bloc cenuşiu, cu patru etaje. Îşi avea locşorul lui, undeva, lângă colţ, aproape de tencuiala de ciment şi de ferestrele celor ce-şi duceau traiul în apartamentele din interior. La început, nu-i vedea decât pe cei de la parter. O familie liniştită, poate, ca oricare alta. Le-a văzut copiii crescând, i-a salutat în felul său atunci când, timp trecut, copiii au plecat din faţa blocului, ca miri sau mirese. Şi s-a bucurat de bucuria lor. Apoi a mai crescut. Alte vieţi i se derulau la capătul crengilor, la capătul poveştilor pe care le asculta, fascinat, la ceas de seară. Alt etaj, altă familie, alţi copii. Alte destine cărora le-a fost martor. A plâns, poate, în felul său tăcut, când vreunul dintre prietenii aceştia neştiuţi ai lui au plecat în lumea fără DOR… A suferit când, ani la rând, a fost nevoit să suporte, la câţiva metri mai încolo, nişte containere hidoase de gunoi, care, de cele mai multe ori, dădeau pe de lături, generând o mizerie de nedescris. Supărat – dar cui să i se plângă? – a încercat să vadă şi altceva, poate mai frumos. Şi-a întins trupul într-o parte, să vadă cine sau ce se ascunde după colţul blocului. A fost cam dezamăgit. Alt cenuşiu, alte blocuri, alte gunoaie. Ce putea să facă? Aici i-a fost hărăzit să trăiască şi nu era în puterea lui să-şi schimbe soarta. Încerca doar să şi-o bucure cu câte puţin şi zâmbea liniştit, copilăreşte, fiecărui anotimp prin care trecea.
Primăvara, pentru el era un fel de bal mascat. Îşi punea cercei lungi, de muguri pufoşi, şi dansa, dansa… Apoi, încet, încet, ici, colo se iveau timid primele-i frunzuliţe. Verde crud şi adevărat, ca o recompensă binemeritată pentru toate mizeriile de peste iarnă. Vara, ei, vara era o întreagă poveste! Tot o poveste verde, dar de alt gen. Mai matură, mai coaptă, mai aşezată. În contrast cu albul ciudat, sidefiu, al trunchiului său, părea pe de-a-ntregul un cavaler din alte timpuri, rătăcit în căutarea cine ştie cărei nenuntite domniţe… Iar ceva mai apoi, în toamnă, parcă îngerii însişi coborau, în fiecare an, pentru a se întrece în a-i împodobi veşmântul cu nuanţe arămii, cu galben necopt şi puţin, numai puţin verde întârziat. Iarna, îşi îmbrăca straiul de sărbătoare, rege neîncoronat în hlamidă albă, unduitoare şi fină. Şi dansa, dansa, indiferent de anotimp, de era zi sau noapte. Se bucura cu prietenii săi din bloc şi plângea odată cu ei, chiar dacă niciunul, poate, nu-şi făcuse vreodată timp să-i vorbească, să-i asculte şi lui lacrima, zâmbetul, unduirea…
Poveştile de acest gen, frumoase şi simple, nu durează, din păcate, o veşnicie. Într-o zi, apartamentul de la parter a fost cumpărat de un medic veterinar. Nu, medicul nu doreşte să locuiască în el, ci doar să-l transforme în farmacie şi cabinet medical veterinar. Sigur, s-ar fi bucurat şi eroul povestirii noastre să vadă cum, pe uşa cabinetului, ies vindecate micile animăluţe din oraş, căţeluşi, pisicuţe sau câte or mai fi să fie. Măcar aşa să simtă şi el o fărâmiţă din atmosfera pădurii în care i-ar fi plăcut să trăiască. Dar medicul a hotărât altfel: eroul nostru trebuie să dispară. Chiar dacă nu-i stă cu nimic în cale şi s-ar fi putut găsi, foarte bine, altă soluţie pentru întruchiparea dorinţelor sale. Şi medicul a cerut, pentru asta, aprobare mai marilor oraşului. Care au hotărât, fără să stea prea mult pe gânduri, cu doar vreo două firave împotriviri, că da, personajul povestirii mele trebuie să dispară. Nu ştiu dacă nu e prea târziu să se mai poată face ceva. Dar ştiu că, poate, n-am să fiu singura care va aprinde o lumânare acolo, lângă colţul acela de bloc, unde mai există, pentru foarte puţin timp, un mesteacăn. Un mesteacăn care, mie, personal, îmi e tare drag, deşi drumurile nu mă duc foarte des în apropierea lui…
Am să-i plâng moartea ca unui prieten drag…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
