Ieri, în Duminica Paṣtelui, am fost la biserică. Deṣi cuvintele „Veniṭi de luaṭi Lumină!” îmi sunt dragi ca însăṣi copilăria mea din care sunt desprinse, am prins obiṣnuinṭa ca în fiecare an să iau parte la Liturghia din Duminica Paṣtelui. Mă privez oarecum în acest fel de frumuseṭea dăruirii Luminii, de sentimentul de apartenenṭă la comunitatea românească din care fac parte, dar mă bucur că mă ṭin atentă la ce se petrece dincolo de spectacol. Căci preotul nu e numai erudit, ci parcă ar vorbi fiecărui om în parte, parcă ar răspunde la întrebări ce bântuie spirite curioase ṣi parcă ar incita la introspecṭii în culisele existenṭei: „Dumnezeu are răbdare cu noi. Acesta este un mesaj de pace între popoare, de iubire a aproapelui, de iubire între oameni. Aici regăsim esenṭa creṣtinismului.” Aceste ziceri m-au scuturat de praful inerṭiei. Adică cum? Dumnezeu are răbdare cu noi… Cu cine ṣi cu ce anume?
Mintea m-a dus la discuṭia despre ecumenism care pe mine mă plonjează într-o mare de întrebări. Familii se scindează, relaṭii între oameni se rup. Deunăzi am auzit o prietenă strigându-ṣi idignarea ṣi neputinṭa: soṭul ei, bărbat tânăr, a devenit o marionetă a ortodoxiei pure. A ajuns până acolo de i-a făcut observaṭie că ṣi-a dus copilul la împărtăṣit la o biserică cu vocaṭie ecumenică. Ba mai mult, proiectul pedagogic al grădiniṭei la care copilul merge nu e destul de bun: copilul său nu poate merge împreună cu ceilalṭi copii la o biserică aleasă de grădiniṭă. O strângere de inimă pentru mamă, o nedumerire pentru copil, căci orice copil doreṣte să fie ca ceilalṭi, să împartă aceleaṣi experienṭe. Mai mult, viaṭa lor de cuplu e afectată de dogme, penitenṭe, iar nenumăratele slujbe la care soṭul ia parte cu dăruire, în combinaṭie cu un job încărcat, abia mai lasă timp soṭilor să se recunoască de soṭi. Nicio discuṭie nestrăbătută de râduiala bisericii ortodoxe, de erezia ecumenică, aproape niciun moment neafectat lecturii sau programelor radio sau TV religioase. Oare în câte familii se petrec lucruri similare? Oare nu carenṭele de educaṭie din ṣcoli duc la interpretări rigide ṣi ne face duṣmani unii cu alṭii?
Dumnezeu are răbdare cu noi. Are, gândesc eu. Căci îmi pun întrebarea: dacă esenṭa creṣtinismului e iubirea aproapelui, oare iubirea de aproape nu se cuprinde în orice aproape? De ce atunci atâta înverșunare a creṣtinilor ortodocṣi împotriva mesajului creṣtin însuṣi ṣi a semenilor lor ortodocṣi? Sau trebuie să redefinim termenul de „aproape”? Să fie universalitatea mesajului creṣtin limitat, fragmentat în aṣa măsură încât „aproapele” să se reducă la un soi de ecuaṭie cu două necunoscute?
E adevărat că felul în care crezi este influenṭat ṣi de spaṭiul socio-cultural în care trăieṣti. Dar cel care face alegerea eṣti în definitiv tu, chiar dacă cutumele sau presiunea socială sunt indiscutabile. Ceea ce tu simṭi este, se înṭelege, doar al tău. Nimeni nu poate fura de-acolo, din sufletul tău. Simṭământul religios este filtrat de conṣtiinṭa ta. Ce e bine ṣi ce e rău? Iată o întrebare pe care mi-o pun mereu. Cum trăiesc într-o ṭară în care problema coabitării religiilor ṣi a dialogului religios este dezbătută des, mă interesează nu numai opinia creṣtinilor, ci iau în consideraṭie ṣi părerile altor credincioṣi ce au ceva de spus. Iată, de exemplu, ce spune Khalid Benhaddou, imam în Gent (Belgia), preṣedintele Platformei Flamande de Imami la o emisiune a VRT (Radio ṣi Televiziunea Flamandă), Canvas: „Există o serie de factori care joacă un rol în determinarea binelui ṣi răului. O persoană religioasă va determina binele ṣi răul prin Dumnezeu însuṣi, consultând texte, surse. Dar ṣi aceste surse sunt interpretate de oameni. Deci devine din nou o problemă. Deci cum poṭi face diferenṭa între bine ṣi rău în aceste interpretări umane ale textelor divine? Unii spun că binele este bun când acesta este evaluat bine sau pozitiv ṣi că răul este rău când este evaluat negativ. Alṭii spun că binele ṣi răul nu au o semnificaṭie în sine, dar că urmările care rezultă din ceva pot determina dacă acest ceva este bun sau rău. Când o anumită consecinṭă are intenṭia să servească interesul general, să servească interesele societăṭii, atunci aceasta poate fi considerată bună. Ṣi, după mine, aceasta este o definiṭie bună. În ce măsură faci ce faci în intersul societăṭii ṣi încerci prin aceasta să serveṣti interesul general? (…) Mă gândesc că, dacă ṭii cont de acest lucru, ce faci poate fi considerat bun.” (sursa aici)
Ṣi mănăstirea ecumenică din Chevetogne (Belgia), transmite acelaṣi lucru: „Dacă este adevărat că nu ne putem aprecia fără a ne cunoaște, atunci primul pas de făcut înspre reconciliere este acela de-a învăța de la celălalt cine este.”
Acelaṣi mesaj transmite ṣi călugărul franciscan William, din „Numele Trandafirului”: „Antichrist poate lua naştere chiar din credinţă, din dragoste prea mare faţă de Dumnezeu sau de adevăr, după cum ereticul se naşte din sfânt şi cel bântuit de draci din clarvăzător. Teme-te, Adso, de profeţi şi de cei dispuşi să moară pentru adevăr, care de obicei fac foarte mulţi oameni să moară împreună cu ei, adesea înaintea lor, uneori în locul lor.” (Umberto Eco, Numele Trandafirului).
Deci da, Dumnezeu are răbdare cu noi: are răbdare în a ne lăsa să ne apropiem unii de alṭii pentru a ne putea iubi. Ce este rău în a reconicilia culturi, credinṭe, oameni? Utopie? Într-o anumită măsură, poate. Dar subestimarea aproapelui nu are, cu siguranṭă, nicio legătură cu credinṭa creṣtină. Acesta este un mesaj de pace. Pentru că de Paṣte suntem mai dispuṣi să reflectăm la acestea.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
