„Merităm să ne faceţi statuie, bă… Pentru tot ce-am făcut noi pentru România, în condiţiile de aici, merităm statuie! Se duce fotbalul românesc, se duce!”. Aşa spune Hagi acum 18 ani, într-un neaşteptat exces de furie, spre apusul carierei sale de fotbalist. Au râs mulţi de el atunci, Hagi n-a fost niciodată un bun comunicator, n-a fost nici măcar vreun prezicător celebru, dar a fost un mare, un uriaş sportiv… Şi sportivii simt mereu când vine sfârşitul. Hagi, în acea zi, a fost ca o sirenă ce anunţa o imensă catastrofă, ca un EKG ce anunţa moartea… Moartea fotbalului românesc!
Ai avut dreptate, Gică, fotbalul românesc s-a dus, praful s-a ales de el, de bucuria omului simplu, de fericirea copiilor când îşi imaginează ce vor fi când vor fi mari, de prilejul bătrânilor de a sta la taclale. Asta e, de fapt, fotbalul, e în primul rând o fabrică de fericire. În România fericirea e doar o iluzie. Iluziile mor repede.
Eu am fost un fericit, deşi copil am trăit acea noapte de la Sevilla. Era în ’86, nu ştiam eu mare lucru, dar din bucuria celor mari am înţeles – Steaua era cea mai bună din Europa. Blestemul mioritic era rupt, se putea! Apoi, într-o zi geroasă de noiembrie, la un televizor alb – negru, vechi şi aproape stricat, vedeam cum România învingea Danemarca şi, după 20 de ani, mergeam la Mondiale. Era noiembrie 1989, mii de oameni ieşeau în stradă fericiţi. Atunci s-a născut Generaţia de Aur… Câteva săptămâni mai târziu se murea în Revoluţie. Aşa e la noi, ca să se nască ceva, trebuie ca altc(in)eva să moară.
Apoi, în nopţile lui ’94, cu Hagi şi restul, am învăţat să beau cafea. Cum altfel să reziști nopţile târziu şi să te bucuri când România cucerea America? Ce aromată era acea cafea… Ce minunat juca România! Nu conta cu cine jucam, în faţă erau Hagi, Dumitrescu, Răducioiu, ştiam că vor da gooool! Nu conta că jucam cu Argentina lui Maradona sau Batistua, neee… Ne apărau Popescu, Belo, taica Prodan, ungurul Selymes şi restul băieţilor în galben. Nu vorbeau ei bine în presă, dar vorbeau pe teren clar şi bine. Da, am fost un norocos, ei m-au învăţat să iubesc fotbalul. Ei ne-au învăţat că putem fi învingători!
Au trecut anii, România se târa spre Europa, fotbalul devenise color, mocirla de pe terenuri se vedea bine. Generaţia de atunci n-avea o Naţional Arena, avea „Templul din Ghencea”. Şi templul era mereu plin, aerul vibra când ei cântau imnul şi cu ei cânta o ţară întreagă.
Apoi, tot într-o seară de noiembrie, rece şi ploioasă, cu Hagi retras pe bancă, nu antrenor, cu ani adunaţi peste cei din teren, România pierdea calificarea la Mondialul Asiatic. Povestea Generaţiei de Aur s-a încheiat în mocirla de pe Ghencea. După 21 de ani, ceața cădea peste fotbalul românesc.
Avea dreptate Hagi, meritau statuie, ar fi meritat orice ei, cei care ne-au făcut fericiţi. În loc de asta, România i-a condamnat la uitare, pe Gică Popescu l-au băgat la închisoare, pe restul nu-i mai bagă nimeni, de mult, în seamă. Am avut Generaţia de aur, apoi generaţia pierdută, generaţia care nu bea apă plată. Acum avem generaţia papă-lapte. Cea care pierde acasă cu 0-3.
Fotbalul românesc a devenit o amintire frumosă, un fel de poveste bună de spus nepoţilor la vreme de somn. Să ştie şi ei că am fost odată mari, puternici. O poveste din vremuri urâte, dar cu oameni atât de frumoşi.
„Merităm statuie, bă”, încă se mai aude glasul lui Hagi, ca un clopot ce vesteşte sfârşitul. Fotbalul românesc a murit şi ucigaşii săi vin să-i aducă coroane…
In memoriam Daniel Prodan. În memoria celor care au fost fericiţi odată…
Pe Florin îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
